Dana Rogoz, despre teatru și provocările vieții cu doi copii: „Când vrei doar să fii drăguț pe scenă, e greșit. Iar acasă, nu există o rețetă de parenting” / Exclusiv

Crescută sub ochii publicului, Dana Rogoz a făcut cu grație trecerea de la imaginea fetiței din televiziune la o actriță de teatru maturizată și o mamă dedicată. Într-un interviu sincer și decolorat de filtre pentru Unica.ro, vedeta vorbește despre fricile prin care trece înainte de fiecare premieră, rigorile din culisele scenei, dar și despre dinamica din familia ei. Află cum gestionează diferențele de personalitate dintre Vlad și Lia, de ce refuză să dea sfaturi de parenting și cine este, de fapt, părintele cu regulile stricte în casă.

Cuprins

1 Dana Rogoz, de la Abramburica la actrița de teatru
2 Vulnerabilitățile din spatele cortinei
3 Dana Rogoz, de la adrenalina scenei, înapoi la viața de familie
4 Copiii pe platourile de filmare: Rigoare profesională și rolul de mamă
5 Prima zi de școală și emoțiile de mamă
6 Dinamica în cuplu și regulile din casă: „Eu sunt omul cu limitele, Radu e mai permisiv”
7 Dana Rogoz, despre parenting și alegerea de a avea al doilea copil după șase ani
8 Dana Rogoz, pe scena Unteatru

Dana Rogoz, de la Abramburica la actrița de teatru

Ai crescut sub ochii telespectatorilor. Toată lumea te știe de mică. Când ai simțit că oamenii nu te mai văd ca pe fetița din televiziune și ca pe actrița Dana Rogoz?

Cred că odată cu teatru, sincer, când am început să joc mai mult teatru. Cei care, sigur, au venit să mă vadă la teatru. A fost, în primul rând, o trecere de la Dana copil, care era Abracadabra Abramburica, odată cu serialul La Bloc, deci cumva și maturizarea mea, adolescența mea, tot a fost așa, cumva, publică. Dar mi s-a părut că abia târziu, să spun, adică după mai multe seriale, în momentul în care am început să joc în teatru, la inițial jucam la Godot, apoi la Excelsior, apoi în diverse teatre, am avut și eu, sincer, ocazia să experimentez mai mult și apoi am găsit și echipa Unteatru care chiar are forma asta de laborator, în care îți permiți Să propui texte, te întâlnești cu oameni care fac chestia asta cu foarte mare pasiune și regizori care urmăresc evoluția ta, care-ți propun anumite roluri pe care nu le întâlnești de multe ori în teatre de stat sau cu care nu te întâlnești de multe ori din viață, n-ai șansa asta ca actor.

Cum e și „Domnișoara Iulia”, care e un rol așa important și care mi-e așa de drag, despre care încă din facultate simțeam că mă intrigă cumva. Și nu știu, probabil că așa s-a făcut trecerea, dar nu înseamnă că pentru toată lumea. Unii m-au descoperit abia în „Mo”, în lungmetraj, atunci au comentat, mamă, revelație sau ceva. În fine, eu mă bucur sincer că pentru unii încă mai sunt la debut, poate. Că asta-i frumos, adică e o chestie pe care tot timpul vrei să simți că ești proaspăt, că ești relevant, că ai ceva de spus și că, da, surprinzi în continuare. E ideal asta dacă ai putea face. Dar, da, trecerea a fost făcută așa, treptat, în funcție și de deschiderea oamenilor de a mă primi.

Detalii neștiute din trecutul lui Alex Gîlcă. Ce s-a aflat acum despre iubitul lui Valerie Lungu de la Asia Express

Recomandarea zilei

Unii au venit mai repede în teatre să mă vadă și poate că au început să vorbească spre mine ca actriță mai repede. Alții poate și în continuare mă știu doar de pe social media și e ok. Adică e ok. Până la urmă sunt căi de a comunica, sunt diferite. Pentru unii e suficient cât comunic în social media, alții mă cunosc poate chiar mai bine pe scena teatrului decât o pot face într-o postare. De asta e repet, e un schimb, așa, o întâlnire și necesită deschidere și din partea celor care vin să mă vadă.

VEZI GALERIA FOTO(1 / 10)

Vulnerabilitățile din spatele cortinei

Care este cel mai inconfortabil adevăr despre tine pe care a trebuit să-l accepți lucrând la rolurile tale?

Romina Gingașu, primele declarații după ce a șters fotografiile cu Piero Ferrari din mediul online. „Am nevoie de liniște, vreau să mă mut în casă nouă”. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu românca și soțul ei milionar

Recomandarea zilei

Că am întotdeauna o cădere înainte de premieră, adică trec tot timpul prin etapă. Când se apropie premiera, trec prin etapa, că e foarte prost ce fac și nu e bine și nu știu cum o să scot la capăt chestia asta și trebuie să știu că voi trece prin hăul ăla. Și că abia după aceea se vor așeza lucrurile, dar am întotdeauna un moment ăsta de „Doamne, Doamne, dar cine m-a pus?”. Adică, culmea e că e o chestie destul de comună, nu știu dacă e doar a mea, cred că ne-o și transmitem unul celuilalt de obicei pe scenă și o simt și în restul colegilor. „Ha, a fost foarte prost azi, da, nu, deci nu, foarte prost”.

Și toți suntem așa cumva deprimați, adică de multe ori în proces, dar cred că e normal, în măsură și ce se apropie deadline-ul, premiera, și după care lucrurile evident că se repară, dar ăsta e un adevăr și mai sunt mai multe, adică rolurile pe cât de diferite sunt de fapt pe atât de multe oglinzi îți spun, chiar n-ai cum să eviți întâlniri și reîntâlniri cu tine copil, cu tine adolescent, cu tine mamă, cu tine tine în funcție de rolul pe care îl joci și să cauți în chiar cele mai cele mai rușinoase, dacă vrei să o spun așa, cele mai rușinoase părți din tine, așa, pentru că, de fapt, cu alea construiești de multe ori. Adică când vrei doar să fii drăguț și bun și frumos pe scenă, e greșit. Înseamnă că nu te roade ceva acolo. Și tocmai din conflictul ăsta, așa, cu tine, se pot naște lucruri bune. Dar altfel, chiar sunt foarte muncitoare, foarte perseverentă. Îmi știu și calitățile.

Citește și: Tudor Chirilă, fotografie rară cu fratele lui, Ionuț. Cum s-au afișat împreună

Citește și: Cum face Carmen Brumă pachețelul de școală pentru băiețelul ei. Ce alimente include

Cum te pregătești înainte să intri pe scenă? Ai un tabiet anume?

La fiecare spectacol se instalează cumva alt tip de pregătire și de ritual, să spunem. Depinde foarte mult de ce urmează să joc în seara respectivă. Uneori, nu știu, iarăși, la Unteatru, fiind un teatru independent, aici actorii vin, își pregătesc singure cu zi, dar nu există un regizor tehnic ca în teatrele mari, e o familie mult mai mică și, de fapt, chiar n-am nevoie.

Adică și dacă am mai jucat, nu știu, în deplasare și acolo întotdeauna ne-a ajutat cineva, noi eram, „nu, nu, nu, eu trebuie să-mi fac lucrurile astea”. Eu trebuie să-mi așez recuzita pe scenă pentru că e parte din procesul ăsta și cumva creierul știe că urmează spectacolul. Altfel, iarăși, întotdeauna noi repetăm textul înainte, indiferent că am jucat un spectacol de 100 de ori, noi ne vedem înainte odată să dăm textul, adică ne vedem mai devreme, trecem o dată prin el cu totul. Și asta zic, se instalează diverse rituale, nu e doar unul.

Ți s-a întâmplat să refuzi vreodată un rol că ai simțit că nu este potrivit pentru tine?

Nu, mi s-a întâmplat să refuz de multe ori proiecte în sine pe care nu le-am găsit la momentul ăla potrivite, Din mai multe motive. De obicei, nu știu, unele mi se păreau că erau prea grăbite, adică din start se porneau cu o miză de asta, trebuie să terminăm în două săptămâni sau ceva și mi se părea că e insuficient timp și venea poate după seriale în care acolo lucrurile se făceau în grabă și eu la teatru chiar vreau să fac lucrurile mai temeinic. Era un exercițiu pe care nu voiam să-l mai repet pentru că avusesem parte de el foarte mult timp, atunci când filmam pentru seriale și acolo se filmează volum mare, mare și totul e foarte rapid și totul e foarte grăbit.

Și în general am zis, „băi, nu, nu e pentru mine”, că eu chiar vreau să stau într-un text. Și de asta spun că aici, la Unteatru, chiar am găsit chestia asta. Adică și în mai multe alte spectacole, nu numai pentru „Masacrul” sau… Deci asta, cred că mai degrabă am refuzat anumite proiecte care nu mi s-au părut potrivite în momentul ăla al vieții mele sau care, nu știu, iarăși necesitau, de exemplu, un turneu foarte amplu și nu mi-l permiteam ca mamă sau ca, nu știu..

Adică sunt alegeri pe care trebuie să le faci, să știi cum se așază lucrurile într-un moment al vieții tale. Dar nu, adică n-am regrete de genul, „ah, trebuia să fac”. Mi se pare că, până la urmă, se așază lucrurile și când intru într-un proiect, intru așa cu totul. La modul că sunt foarte implicată și foarte dedicată și dacă simt că n-aș putea să o fac 100%, nu intru.

Citește și: Cine este Larisa, iubita lui Gabi Torje, de la Asia Express 2026. Din ce face bani și de ce evită aparițiile publice în doi

Citește și: Ce relație are Aris Eram cu Mario Fresh, după ce artistul și sora lui s-au despărțit: „Nu are nevoie Alexia să știe părerile mele”

Dana Rogoz, de la adrenalina scenei, înapoi la viața de familie

La „Masacrul” mi s-a părut s-a părut că ai avut niște emoții foarte puternice pe scenă. Cum faci când trebuie să pleci de la teatru după aceste emoții puternice și trebuie să te întorci acasă să fii iar „mami”?

E, nu e ca și când, mamă, gata, nu mai putem să revenim la noi. Nu se întâmplă chiar așa. Dar sunt, într-adevăr, spectacole mai apăsătoare, nu știu… Asta totuși are mult umor, e într-o cheie așa mai comică, chiar dacă, într-adevăr, ne luăm în serios, pentru că, în fond, d-aia e un text bun și am considerat de la bun început un text bun al Iasminei Reza, pentru că are, de fapt, un substrat cât se poate de, cum să zic, consistent, adică ca tematic, așa și ca… Problematic, apropo de educație. Adică mi se pare că sunt multe teme acolo care se deschid și care sunt foarte serioase.

Dar, în același timp, repet, e și o zonă comică. În schimb, nu știu, la „Domnișoara Iulia” sau mai au fost alte spectacole, „Team Spirit” sau în trecut, care erau chiar foarte, așa, cu un traseu d-ăsta emoțional chiar foarte, foarte apăsător. După, cred că singura chestie pe care o constat este că rămân cu o energie, adică oricât de obosită aș fi și dacă aș fi în deplasare și ajung noaptea acasă, nu pot să adorm, nu pot să… gata, să zic, trebuie să… de obicei rămâne adrenalina aia în corp, dar nu neapărat o tristețe sau așa, pentru că te obișnuiești, iarăși creierul este deștept, știe ce are de făcut și în fiecare seară, na, joci alt spectacol, imediat te decuplezi, dar în același timp, adrenalina aia probabil că rămâne. Și oricât aș vrea să mă culc că a doua zi am o zi importantă sau ceva, rămân așa noaptea cu ochii pe tavan. Și, de fapt, am nevoie de mai mult timp de calmare, de „Gata, e momentul să let it go. Desprinde-te!”

Copiii pe platourile de filmare: Rigoare profesională și rolul de mamă

Ți s-a întâmplat și repeți rolurile acasă și să vrea Lia și Vlad să te ajute?

Nu. S-a întâmplat în schimb, într-adevăr, să joc de curând cu Vlad. Pentru lungmetrajul lui Radu, mă rog, apare și Lia, dar Lia n-avea text și nu a trebuit să repetăm, dar eu cu Vlad am repetat foarte mult împreună, pentru că aveam mult text împreună și a fost foarte conștiincios, dar mă rog, ăla a fost iarăși un proces despre care o să vorbesc la un moment dat, când filmul va ieși.

A fost un proces foarte special tocmai pentru că trebuia să facem trecerea clară între eu, mama, el, Vlad, copilul și ok, acum repetăm. Și când repetăm, repetăm în convenția că suntem doi actori care repetăm textul ăsta. Trebuia să setăm niște limite destul de clare, că asta e repetiție.

Chiar dacă suntem la noi acasă și intrăm în mediul ăsta în care tu spui că gata, e joacă sau e mama sau așa, ne punem pe treabă, avem timp, da, ok. Și era o treabă serioasă. Rigoare pe care am păstrat-o cumva și la cadru. Și, sigur, când avea nevoie de mine, de mama, i-am și zis, poți să faci un semn, eu știu că ai nevoie de mine, mama, ne retragem undeva unde nu ne vede nimeni, îmi spui ce ai de spus mie, restul, aici eu sunt actriță, tatăl tău e regizor, și a fost foarte disciplinat din punctul să vedea, adică n-a forțat în niciun fel lucrurile, a înțeles, și chiar i-a plăcut foarte mult.

Ți se pare că au și ei o atracție spre teatru, la fel ca tine?

Lia spune că da, Vlad a fost chiar, adică a fost o surpriză pentru mine pe set, am avut emoții până la ultimul moment, dar chiar a fost foarte disciplinat. Lia a și luat și ea un casting separat și acolo, eu a trebuit să repet cu ea textul, dar în calitatea așa de coach mai degrabă, pentru că am venit cu ea pe set doar ca un părinte, un tutore, practic, un părinte. Am venit doar ca aparținător al ei, nu la treabă. Ea a jucat cu alți actori acolo, asta acum un an, și s-a descurcat foarte bine. Și, repet, ea zice mai tare că asta vrea.

Vlad nu are încă o părere despre ce va fi. Dar sunt mult prea mici ca să ia decizia asta. În măsura în care își doresc, și acum au început să spună că își doresc, Îi voi susține, adică și eu și Radu. Îi vom ajuta în sensul că vom fi așa alături de ei, nu știu, cu sfaturi, mai ales că trecând de mică pe drumul ăsta, mi-e mai ușor poate să-i ghidez decât, nu știu, poate le-a fost părinților mei care, fiind ingineri chimici, n-aveau nicio treabă și n-au știut ce să-mi spună sau cum să-mi spună. Dar nu pun presiune de niciun fel.

Au venit vreodată la teatru să te vadă?

Vlad a venit la spectacolul ăsta (n.r. Masacrul). În rest, și a mai venit la „Proof” și la „Jurnalul lui Adam și-al Evei”. Dar restul, cum să-ți zic, sunt mai 15 plus, așa. Și Lia este încă prea mică. Adică, da. Și aici e puțin limbaj licențios. Vlad nu mai e așa, să zic timid, înțelege și e ok. Știe că-i teatru. În școală am dat și eu un spectacol pentru copii și la acela chiar aș fi putut să-i chem pe amândoi, dar acum nu se mai joacă. Dar mă bucur că acum joc pentru „Olguța și un bunic de milioane”. În februarie o să fie filmul și atunci da, o să putem să chemăm toată lumea, nu știu. Chiar m-au întrebat și părinții Liei de la școală când o să fie filmul. Zic, în sfârșit pot să vă chem la un film cu tot cu copii. Iarăși la „Mo” n-am putut să chem copii.

Prima zi de școală și emoțiile de mamă

Lia a început școala, clasa 0. Ce ai simțit când ai văzut-o intrând pe poarta școlii?

Mi s-a rupt sufletul. Am fost mai emoționată decât ea. Adică și ea a fost, dar cum nu mă așteptam, pentru că ea, spre deosebire de Vlad, e mult mai sociabilă, mult mai comunicativă. Vlad a fost tot timpul un copil mai interiorizat, mai sensibil, cu tantrumuri. Ea nu, ea e foarte… Adică chiar, cred că o singură dată a avut așa, și m-am și bucurat, mi-am zis, e ok, mi-era teamă că ții în tine sau ceva. Deci nu.

Dar acum, tocmai că ea verbalizează tot ce are, n-acumulează, și ea din primul moment a spus, adică, când a simțit că se apropie, mi-a zis, „mi-e frică, dar mi-e frică dacă greșesc”. Are așa o temere și eram „iubita mea, dar e în regulă”. Dar am încercat, evident, să-i și validez emoția, dar și să o încurajez și să-i spun că o să fie bine, cum să fiu lângă ea.

În același timp, eu știu ce înseamnă acum școala. Cumva la Vlad am fost mai inconștientă, adică la modul că nu știam că începe o nouă etapă și nu concepeam cât de mare e de fapt schimbarea, pentru că este o schimbare de ritm, de mecanică a întregii familii. Adică școala chiar schimbă lucrurile.

Săraca, nu știe în ce a intrat. Acum se bucură, zicea „îmi place foarte mult”. Știu că peste vreo două săptămâni o să zică „chestia asta chiar va fi în fiecare zi, adică, sincer, ok, am prins ideea, dar…” Ca la grădiniță. Și la grădiniță îi plăcea după care, „venim așa, chiar în fiecare zi? Nu avem o pauză?”. Na, asta zic eu.

Încă e clasa pregătitoare și lucrurile sunt simple. Mai e și chestia că ea îl vede pe Vlad și știe câte scandaluri există în casă cu temele: „Vlad, du-te la teme, ți-ai făcut temele?”. Și cred că și-a dat seama că, băi, e nasoală rău treaba asta cu școala. Deci vede la Vlad, săracul, câte teme are. Ah, ok, adică ea știe că… lucrurile nu se discută când e vorba de temele lui Vlad și așa, și probabil că simte cumva un soi de presiune de-asta. Da, micuța.

Ce ți-a zis după prima zi de școală?

Că a fost mult mai bine decât se aștepta. Așa mi-a zis: „A, nu, e chiar… Mi-a plăcut chiar mult mai mult decât credeam”. Adică chiar a venit săraca așa cumva cu… Și la final, să mă mai strângă odată-n brațe și am intrat cu ei în clasă. Eu venisem în costumul de la filmări, deci într-o pauză eram toată machiată și cu un șal auriu și eram așa… Dar au făcut tot efortul cei de la „Olguța” să mă cheme mai repede, să mă machieze, să mă aranjeze, să mă lase cu o mașină, să fug până la deschidere, la festivitatea de deschidere. Să-i zic acolo, „succes, Lia! Te iubesc”, așa, tot, tot, tot să mă simtă și abia după aceea m-am întors la cadru. A fost foarte drăguț din partea lor și, cred că, da, foarte valoros și pentru ea și pentru, și pentru mine, sincer. Adică n-aș fi vrut să ratez asta.

Dinamica în cuplu și regulile din casă: „Eu sunt omul cu limitele, Radu e mai permisiv”

Care dintre tine și Radu e mai permisiv?

Radu, e foarte clar. În fapt, care-i chestia? Amândoi avem reguli stricte și așa, sigur încercăm cu blândețe să le impunem și chiar suntem foarte prezenți și eu și el sunt tot timpul. Și chiar nu avem asta, nu simțim ca pe o presiune sau ceva. Chiar ne place, ne place să fim alături de ei și mi se pare important și mi se pare că are sens să le dedici timp și nu mă vait, adică deja eu regret de etapele care s-au stins. Adică eu sunt groaznic, sufăr după poze, când sunt mici și așa și… Nu știu, niciodată nu m-am plâns nici de pe bebelușeală, nici de trezit, pentru că știam că e o etapă care se stinge și nu mai revine în viața lor și așa… Și nu știu, adică… Încercăm să ne descurcăm cât mai bine cu asta. Pe de altă parte, eu sunt omul care anticipează mai mult.

Deci eu… Iau toate scenariile în calcul. Știu de dinainte. Stai puțin, că urmează aia, aia, aia. Vlad trebuie să ajungă acolo. Lia trebuie să ajungă acolo. De urmare, nu poți să-l las acum să facă nu știu ce, pentru că la, la, la, la, la, la, la, la. Radu nu âși ia această presiune pe umeri niciodată. El lasă lucrurile să se întâmple până în momentul în care trebuie să ajungă cu el undeva. Și atunci îl lasă, îl lasă și el are doar… La un moment dat, el ar putea să aibă răbufniri de genul, că simte că a pierdut controlul. Eu, în schimb, de la bun început sunt „Nu”, adică pun mult mai repede limita, tocmai ca să nu pierd controlul pe parcurs, nu știu. Suntem stiluri diferite și e bine așa că ne completăm. Eu am fost tot timpul o tocilară apropo de școală. Și am exagerat, că eu mergeam și totuși și la filmări, dar voiam să merg și la Olimpiadă, dar voiam să iau și premiul întâi și așa. Și eu mi-am spus tot timpul, „băi, eu nu o să pun presiune pe copiii mei”.

De fapt pun, fără să-mi fie propus conștient, când îmi dău seama că de fapt pun probabil mai mare presiune decât alți părinți care sunt, „băi, nu mă interesează școala, nu vreau să stric relația”. Pe mine mă interesează. Eu sunt părintele care îi verifică tema, care se enervează. Deci nu pot să spun cât de tare mă enervez când văd cât de urât scrie. Simt că mor. Eu care aveam cea mai frumoasă caligrafie din clasă, să văd cât scrie cu picioarele.

Radu îmi zice, „Dana, așa am fost și eu”. El e ăla care „lasă!” Înțeleg și perspectiva lui. Și el e: „Nu contează”. „Ba da, contează! Contează!” Dar vreau să zic, ne completăm. Și e bine că nici nu suntem amândoi la fel, așa, că dacă și el ar fi anticipat cum anticipam eu, poate că îi nebuneam pe copii. Dar și Vlad știe despre mine că, băi, nu, mama vrea lucrurile într-un fel anume. Și apropo de ordine, și apropo de ducem jucările la loc, eu sunt omul cu regulile în casă.

Eu, și când era mic, aveam o regulă, de exemplu, jucăriile care nu sunt duse dispar pentru 10 minute sau nu știu câte. Dispar 3 zile, după care, în funcție de cât putea copilul să perceapă timpul. Că erau mansarde, care rămâneau ca și cum într-un spațiu care nu era spațiu de joacă neapărat. În fine, și le afișam, scrise. Sau, când nu înțelegea și nu știa să citească, puneam poze: care este ritualul de dimineață. Ca să nu ne certăm la fiecare „acum trebuie să te speli pe dinții, acum trebuie să mâncăm”. Ia uite, Vlad, ia uite, uite acolo, desenul, și copilul se orienta. La Lia am fost puțin mai relaxată, recunosc, dar și pentru că a fost ea copil așa mai docil, mai înțelegător. Pe Vlad trebuia să… era mult mai demanding, așa și a fost întotdeauna. A cerut mai multă atenție.

Dana Rogoz, despre parenting și alegerea de a avea al doilea copil după șase ani

După Vlad nu ți-a fost teamă să faci al doilea copil?

D-aia mi-a luat șase ani. Și nu glumesc. Nu, sincer, deci planul era, adică, în mintea mea mi se părea, cum îți recomandă toată lumea, fă repede al doilea copil, să aibă diferență mică, să se joace. Acum mă felicit, sincer, pentru familia noastră și pentru cum este ea, mă felicit că am făcut o pauză mai lungă, pentru că am avut timp. Adică, sigur, nu e o formulă, nu trebuie să funcționeze tuturor, dar mie îmi dau seama acum că mi-a fost, mi-am ușurat semnificativ viața, pentru că i-am dat timp lui Vlad. La un an era într-un fel, dacă știi cum e, că rămâi atunci însărcinată și așa.

La 3 ani era atomic, adică eu la 4 ani m-a întrebat lumea în interviuri „ce metodă de parenting”, și eu eram: „vreau doar să supraviețuiască. Nu îmi propun nimic, nu știu, altceva. Sper să fie un om decent. Adult, adică are șanse să fie un adult ok, dar să supraviețuiască”. Pentru că el la 4 ani se suia în copaci. Avea numai d-astea, în imaginație: „dacă traversezi strada cu pisiviteză”. „Nu! Vlad, nu există pisiviteză!” Era ceva atomic, eu credeam că toți băieții sunt așa, dar tații de băieții mi-au zis, „Dana, întrece norma”! Era mega, mega! Și după care s-a schimbat. Acum nu e deloc așa.

Din momentul în care a apărut Lia s-a schimbat ceva. A devenit mai responsabil. Înainte era neînfricat, adică trebuia să te uiți, Doamne ferește! Dacă îl scăpai puțin din ochi… Dacă aici era un șantier, era pe șantier. Tot ce putea să fie mai rău, când era bebeluș trebuia să-ți supraveghez că era să fie la priză sau ceva. Deci nu, trebuia să fii tot timpul super, super vigilent.

Chestii pe care Lia nu le-a avut, adică nu ne-a solicitat atenția în sensul ăsta. Era bebeluș care când a văzut prima oară piscina s-a aruncat în ea. Am zis, deci, nu! Stai puțin! Tu nu știi! Adică nu-i nimic în tine acolo care să-ți… un instinct ăsta care dea alarmă, apă, apă! Nu! El s-a aruncat, trebuie să-l scot în ultimul moment! Deci nu, adică nu! D-asta zic,m-a trainuit aici, mi-am dat seama că are nevoie de multă atenție și era un copil care la trei ani te trezea, adică îmi deschidea ochii ca să mă trezesc și eu. Mama, mama, scoală-te, scoală-te, scoală-te! Și îmi deschidea fizic, ochiul, să-l văd. Și eram „Da, Vlad, mai lasă-mă un pic”.

Lia, în partea ailaltă, și le-am povestit amândurora, adică fac comparații că și el râde. Acum, în schimb, e foarte înțelegător. În schimb, Lia, la 3 ani, când m-a văzut ca ațipesc, mi-a zis… „Cucă-te, mama, că eu stau aici și mă joc”. Și mă uităm la ea… „Cine ești tu în Lia? Ieși spirite din…” Mi se părea așa că vorbesc dintr-o dată cu un om foarte înțelept, așa… Mă rog, nu știu cum o să evolueze Lia. Poate că invers o să se întâmple lucrurile. Dar ideea e că sunt foarte diferiți.

Și de-aia mă feresc să dau orice sfat de parenting și orice. Nu există, pentru că tu înveți ca mamă de la copil enorm. Adică trebuie să te adaptezi pe nevoile lui. Și copiii sunt foarte diferiți. Nu poți să-i crești pe toți după aceleași reguli, după aceleași formule. Chiar nu e așa. Unii au nevoi diferite. Uneori ai nevoie cu unul să fii mai ferm, cu altul mai permisiv. Adică nu e o rețetă perfectă. Sau nici cu mine și Radu. Băi, 50% eu, 50% tu… Nu, nu există formulele astea. Trebuie să simți. Trebuie să simți ce au nevoie și pentru asta să fii foarte… Nu că prezent, că mamă, eu stau cu ei de la patru la nu știu cât, chiar atent, atent, adică conectat, chiar dacă stai puțin, dar chiar, nu știu, asta cu bonding-ul nu e o chestie care iese când ți-o propui așa, între ora nu știu care și ora nu știu care. Trebuie să se întâmple și să nu nu-ți pierzi contactul ăsta cu ei. Și asta e, mă adaptez, deci mă adaptez.

Dana Rogoz, pe scena Unteatru

În septembrie, la unteatru sunt programate spectacolele MASS, 7 inimi, Masacrul, BUG, Domnișoara Iulia, Dragoste, Cântec de departe și Controverse, în care pot fi văzuți artiști precum Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki, Marius Turdeanu, Dana Rogoz, Alexandru Papadopol, Florina Gleznea, Corina Moise, Vlad Ionuț Popescu, Alexandru Pavel, Ionuț Vișan.

Lansat în urmă cu 16 ani de regizorii Andrei și Andreea Grosu, unteatru a devenit unul dintre cele mai apreciate proiecte culturale independente din România, cu o comunitate artistică solidă și un repertoriu recunoscut pentru calitate și consecvență. În 2019, unteatru a primit Premiul de Excelență UNITER, iar în 2021 a fost decorat de Președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.

Vezi în Galeria FOTO de mai sus mai multe imagini cu Dana Rogoz

Sursă foto: Instagram

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro