De ce ne plictisim?

De Revista Unica pe

Nu-i așa că e interesant? O lume atât de ocupată ca planeta Pământ să fie populată de indivizi deseori plictisiți? Și totuși plicitiseala este un însoțitor constant al vieții moderne. Așa că haideți să vedem care sunt cauzele, mecanismele și consecințele plictiselii. Psihoterapeutul Miruna Stănculescu ne explică pe larg.

 

O să încep cu partea cunoscută, cea emo­țio­nală,  cum se simte plictiseala, adică. Emoția cea mai comună este frustrarea. Pentru că plictiseala presupune existența unui anumit nivel de energie. Este de altfel și una dintre diferențele dintre plictiseală și relaxare. Plictiseala presupune că ai o anumită cantitate de energie nefolosită și nu identifici ce anume ai putea face cu ea.  „Nu am ce face“ este una dintre verbalizările comune în cazul plictiselii. Relaxarea presupune și ea că nu ai ce face, dar, de vreme ce nici energie nu ai, nu-ți pasă. Din acest motiv, relaxarea se lasă cu odihnă, iar plictiseala cu frustrare, chiar furie uneori și doar ocazional letargie (de regulă, atunci când mă simt obligat să stau undeva unde mă plictisesc). O altă diferență este sursa. Dacă la relaxare sursa sunt eu (am nevoie de odihnă), la plictiseală vinovatul aparent este mediul.  „Nu găsesc nimic de făcut“ sau „nu mă interesează nimic din ce se petrece“.  Adevărul este pe undeva pe la mijloc. |n sensul că „vinovatul“ este în ograda proprie, plictiseala fiind generată de un deficit de atenție. Mediul poate contribui și el la plictiseală, dar indirect. Ideea este că, dacă ne aflăm într-un mediu încărcat de stimuli egali în intensitate, atenția va avea o problemă de focus. De exemplu, dacă ascultăm un vorbitor pe un fond sonor egal în intensitate, nu ne vom putea ține atenția trează asupra vorbitorului și nici nu vom realiza că fondul sonor ne împie-dică să fim atenți. Concluzia va fi, cel mai probabil, aceea că omul spune ceva neinteresant, deci plictisitor. Mai avem de adăugat că plicitiseala se poate manifesta cu somnolență (da, da, ce pățești și tu când simți că „îți cad ochii în gură“ pe la vreo ședință) sau cu agitație (adică starea aia în care îți aștepți nevasta să se facă gata pentru petrecere).

 

Dacă te plictisești, vestea bună e că ai timp

Dincolo de mecanismele comune pentru noi toți, este la fel de clar că abilitatea de a ne plictisi sau nu diferă de la o persoană la alta. Unele voci susțin că diferența este legată de înclinația către căutarea noului, adică curiozitatea și creativitatea. De unde și concluzia: curiozitatea o fi omorât ea pisica, dar omoară și plictiseala. Altele susțin că timpul rămas nealocat activităților strict nece­sare vieții ar fi și el un factor.  Ceea ce explică expresia „nu am cu ce să-mi omor timpul“. Pare că avem și o dovadă care le îmbină pe ambele. Există comunități în Botswana și Namibia care trăiesc în zone unde atenția și curiozitatea sunt un factor de supraviețuire și în care oamenii sunt suficient de săraci încât să aibă ce face tot timpul. Nu e de mirare că vocabularul lor nu are un cuvânt care desemnează plictiseala. Concluzionând cu simțul umorului, dacă te plictisești, vestea bună e că ai timp, vestea proastă e că ești destul de bogat încât să nu ai ce să faci cu el.

 

Tipuri de indivizi predispuși la plictiseală

Primul tip este acela al oamenilor chi­nuiți non-stop de nevoia de stimulare, cei care sunt în căutare permanentă de experiențe noi. Pentru cei care fac parte din această categorie, ritmul firesc al vieții de toate zilele este pur și simplu chinuitor. Aici se aplică principiul conform căruia prea mult dintr-un lucru bun e un lucru prost – curiozitatea peste o anumită limi­tă determinând o vedere plictisită asupra omenirii și posibilelor ei îndeletniciri.  Cel de-al doilea tip este fix la polul opus. Cu o viziune periculoasă despre lume, se teme de interacțiunea cu ea și rămâne re­tras în zona de confort. Adică cea pe care o cunoaște. Și cum lucrurile cunoscute prea îndeaproape fac casă bună cu plictiseala (de unde și glumele despre căsătorie), omul ascuns în zona lui de confort suferă deseori de plictiseală cronică.

 

plictiseala

Consecințele plictiselii

Să începem cu cele pozitive. Plictiseala poate fi stimulativă pentru creativitate. Asta dacă e doar ocazională și ne induce starea de reverie, adică starea în care, din lipsă de focus, mintea rătăcește și revine cu idei noi pentru posesor. Așa că, următoarea dată când te plictisești în trafic, poate că îți lași mintea să zburde pe te miri unde în loc să o strunești să rumege argumente care să justifice frustrarea momentului. Să trecem și la cele negative. Care, din păcate, trec dincolo de frustrarea lui „n-am ce face“. {i aici nu mă refer la plictiseala ocazională  inerentă oricărei civilizații industrializate, ci la momentul la care devine un însoțitor constant al existenței de fiecare zi. Plictiseala se experimentează încă din copilărie. Dacă devine o obișnuință, poate semnala un deficit de atenție al copilului care nu se poate concentra suficient de mult timp asupra a ceva încât să ajungă să fie și interesat de activitatea respectivă.  În adolescență și mai târziu, nivelul de experimentare al plictiselii este direct proporțional cu incidența la depresie și cu cea a comportamentelor nocive (agresivitate, supraalimentare, abuz de alcool sau de alte substanțe).  Plictiseala cronică face casă bună și cu depresia. Erich Fromm spunea că plictiseala este o stare aproape melancolică și că melancolia este o stare cronică de plictiseală. Mai întâi televiziunea și apoi internetul și însoțitorii lui (de la table­tă la telefon mobil) au părut să ofere un antidot împotriva plictiselii. Cu tot ping-pongul informațional dintre Netflix și Facebook, cine să mai aibă timp să se plictisească?! Dar oare așa să fie? Din păcate, plictiseala se instalează nu numai dacă nu faci nimic, ci, mai degrabă, dacă nimic din ce faci nu contează pentru tine. O viață petrecută pe telefonul mobil în încercarea de a fugi de lipsa de sens a vieții reale nu vindecă plictiseala, ci o consolidează. Dacă devine un mod de viață, plictiseala semnalează, de fapt, un mare gol existențial care consumă resursele psihice. Oamenii plictisiți devin neatenți și predispuși la erori de raționament. Mintea nestimulată (și deci plictisită) se poate întoarce împotriva posesorului și poate crea scenarii care să pună în practică predispoziția la stări anxioase sau depresive.

 

Ce e de făcut când ne plictisim?

Dacă gradul de plictiseală din viața ta este semnificativ, sunt de luat în considerare doi pași. Primul pas este să te întrebi de ce anume nu te interesează suficient ce se întâmplă în viața ta, profesională sau personală. Plictiseala este o stare care se grefează pe ceva. Poate fi teama de eșec sau de schimbare. Se simte mult mai confortabil și mai „safe“ să ai o viață neinteresantă, mai ales dacă alternativa înseamnă să îți asumi disconfortul schimbării sau conștientizarea unor întrebări și, mai apoi, a unor răspunsuri incomode. Realitatea obiectivă este că nu există existențe plictisitoare, ci doar oameni plictisiți de existența lor. Care se simt descurajați de obstacolele pe care percep a le avea de depășit pentru a putea schimba ceva. Doar că nu ai cum ști dacă se poate decât în timp ce-ncerci să poți.
Așa că al doilea pas ar fi să îți asumi responsabilitatea schimbării. Acolo unde se află problema se află și soluția. Rețeta fericirii nu există, ci are nevoie să fie construită individual. Răspunsurile sunt la tine și, dacă pare că nu le găsești și dacă tot ceea ce poți obține de la tine este doar un „nu știu“, atunci există și varianta psihoterapiei. Care te poate ajuta să identifici ingredientele care să îți stârnească interesul și curiozitatea existențiale și să te scape de plictiseala cea de toate zilele.

Citește și – Cum știi că trebuie să mergi la psiholog?

Citește și – Cum te descurci cu un șef dificil

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

EXCLUSIV. Noi începuturi pentru Anna Lesko. Artista își renovează complet casa. VIDEO

EXCLUSIV. Noi începuturi pentru Anna Lesko. Artista își renovează complet casa. VIDEO