EXCLUSIV! Povestea impresionantă a româncei care a lăsat în urmă viața de corporație pentru a se alătura misiunii „Medici fără Frontiere”

Cristina, parcursul carierei tale este unul cel puțin interesant. Până la 30 de ani, lucrai ca analist financiar într-o corporație. Ce te-a făcut să realizezi că munca de birou nu mai este suficientă pentru tine? A existat un moment în care să se realizeze acel declic?

Am luat o pauză de câteva luni de zile de la munca corporatistă, perioadă în care am călătorit cu rucsacul în spate cu sora mea prin Asia de Sud-Est. Asta se întâmpla prin 2011-2012. Cred că atunci am realizat că nu mai vreau să mai continui să lucrez în mediul privat. Cred că cel mai dureros pentru un om, profesional vorbind,  este să nu mai simtă că este relevant, iar eu am simțit că munca mea în corporație nu mai avea absolut nicio relevantă pentru mine. Vroiam să dau un sens muncii mele, iar sensul nu aveam să-l găsesc într-o corporație. Așa că mi-am îndreptat atenția spre lumea umanitară.

De ce ai ales Medici fără Frontiere și nu orice altceva?

Pentru Medici Fără Frontiere aveam o admirație aparte de mulți ani. Mi-au plăcut tare mult programele lor, cât și pertinența lor. Apoi, știam că are și reputația de a fi o organizație medicală de urgență și asta m-a făcut și mai curioasă să experimentez munca în teren.

Cu ce te ocupi ca și coordonator financiar la Medici fără Frontiere? Îmi imaginez că este destul de diferit față de munca într-o multinațională.

Este destul de diferit față de ce făceam că analist financiar în România. La MSF munca mea presupune coordonarea câtorva proiecte pe partea financiară și mă ocup de supervizarea întregului proces financiar: de la bugete până la relația cu bănci, instituțiile guvernului. Mă asigur că sunt respectate normele financiare ale organizației, cât și a specificului țării în care activăm. Trebuie să știu și să înțeleg destul de bine strategia medicală a organizației, cât și contextul politic și socio-economic al țării respective.

VEZI GALERIA FOTO (1 / 7)

Viteza cu care-mi însușesc poziția trebuie să fie una foarte rapidă, pentru că specificul muncii te obligă. Schimb țările, ca atare și poziția cu o viteză mult mai mare decât ar face-o cineva din mediul privat. În mod normal într-o firmă/corporație ți se dau la dispoziție cel puțin șase luni să te acomodezi cu o nouă poziție, pe când în MSF în 6 luni poate termini și două misiuni. Ce mai e foarte diferit e dinamica interacțiunilor umane: începi o misiune cu o echipă de oameni, dar în câteva luni poate echipa se schimbă 100% și trebuie să lucrezi cu oameni noi.

Să lucrezi în această organizație este un risc asumat. Când ai decis că asta îți dorești să faci, care au fost reacțiile celor dragi ție?

Familia m-a susținut întotdeauna. Evident că le este dor de mine, așa cum îmi este și mie dor de ei, dar da, cred că s-au și obișnuit între timp cu stilul meu de viață destul de haotic.

Povestește-mi despre prima ta misiune în cadrul Medici fără Frontiere.

Prima misiune a fost în Sudanul de Sud . Eram pentru prima dată pe continentul african. M-a izbit sărăcia lucie în care trăiesc oamenii și situația deplorabilă a țării. Este o țară măcinată de conflicte și costul uman este absolut demențial – milioane de oameni au fost forțați să fugă că rezultat al luptelor și zeci de mii de oameni au fost uciși.

În Sudanul de Sud, în Agok (proiectul în care am lucrat în 2014-2015), Medici Fără Frontiere conduce singurul spital de referință din zonă și oferă asistență medicală primară și secundară, inclusiv chirurgie pentru o populație de peste 140.000 de persoane. Spitalul are o capacitate de 140 de paturi. A fost destul de intensă experiența în Sudanul de Sud. Auzi mărturiile oamenilor și tot ce au îndurat și este imposibil să nu te marcheze profund. Partea asta îți lasă un gust amar, rău de tot.

De la prima misiune și până acum, ai vizitat multe țări din prisma job-ului – țări măcinate de războaie și sărăcie. Care au fost lucrurile care te-au impresionat cel mai puternic?

Ce m-a impresionat și ce mă impresionează în continuare e rezistența oamenilor, faptul că încă dau dovadă de foarte mult optimism, cât și de umor, atât cât e uman posibil în astfel de condiții. Apoi, mai e și generozitea și căldura lor. Sunt oameni care sunt curioși să afle cât mai multe despre tine și despre țara din care vii, se interesează de sănătatea ta și dacă îți este bine.

Au fost momente când ți-a fost frică de ce se întâmpla în jurul tău? Dacă da, îmi poți da, te rog, un exemplu?

Frică nu cred că mi-a fost niciodată, însă sunt momente de tensiune crescută – fie că este vorba de explozii, bombardamente în jurul tău, trecerea punctelor de check point care sunt armate (în Irak și Yemen sunt foarte numeroase). Este mai degrabă o stare încordare sau vigilența decât o una de frică.

De exemplu, au fost câteva zile intense pe când făceam o vizită de proiect în Tikrit, Irak, când s-a nimerit să fie și o reinfiltrare ISIS în oraș. Am stat în izolare câteva zile, iar până când nu aflii toate detaliile despre ce se întâmplă, auzind împușcături în jurul tău, trăieșți o stare de tensiune, de încordare.

Anul acesta ai fost în Congo, în Africa, unde ai văzut epidemia covârșitoare de Ebola. Ce înseamnă această epidemie pentru oamenii de acolo, cum se desfășoară lucrurile?

Din fericire numărul cazurilor a scăzut destul de mult, însă e o epidemie destul de dificil de abordat. În primul rând e partea de tratament și măsurile de prevenție, care impun o serie de reguli extrem de stricte de urmat: decontaminare, costumul de protecție extrem de restrictiv (care arată cam SF-istic pentru populația locală), timpul limitat în interacțiunea cu pacienții, necesitatrea izolării persoanelor infectate din cadrul comunității etc. Al doilea aspect e rata mortalității foarte mare, de 60-70%.  Ca atare nu e foarte simplu să explici comunităților locale că ceva ce nu văd (virusul Ebola) e ceva foarte periculos. Corpurile persoanelor decedate infectate cu virusul Ebola trebuie decontaminate și îngropate fără a fi atinse, iar localnicii nu concep să nu-și îngroape morții conform ritualurilor lor, cel mai adesea implicând atingerea lor.

Nu există încredere din partea populației locale, mulți susținând că Ebola nu există și că toți care tratează această epidemie (aici intră cam toate centrele de sănătate fie că aparțin guvernului sau a ONG-urilor internaționale) sunt acolo pentru a face bani. Se incadrează într-o problemă mai mare de neîncredere în rândul populației locale. Au fost ani de conflicte armate în această parte a Congoului. Și oamenii se simt victimizați de către guvern. Deci nu au încredere în autorități și, prin extensie, în lucrătorii din domeniul sănătății.

Mulți oameni simt și ei că vor să facă mai mult decât fac în prezent și să se alăture unor organizații cu scop umanitar de tipul Medici fără Frontiere, dar le este teamă să facă pasul decisiv, de teamă că viața lor personală să nu aibă de suferit. Așadar, din perspectiva ta, mai există loc pentru viața personală atunci când îți dedici viața unui scop umanitar?

Plecarea mea nu a afectat relația mea cu familia mea – și aici mă refer la părinții și surorile mele, care nu locuiesc în București. Evident că interacțiunea cu unii dintre prieteni s-a diminuat. Sunt într-adevăr alte relații de prietenie care au cam murit încet, însă au făcut loc altelor noi. Pentru mine nu a fost o pierdere, ci mai degrabă un câștig, pentru că am cunoscut oameni noi, iar unii mi-au ajuns oameni dragi și apropiați. Pentru mine acum, viața personală e interconectată cu cea profesională. Îmi revăd în teren unii prieteni cu care am lucrat în alte misiuni și păstrez legătura cu mulți oameni pe care i-am întâlnit prin intermediul muncii în MSF.

Dacă ai putea să te întorci în timp și să îi dai un sfat Cristinei cea care mergea la interviu pentru a se angaja că analist financiar într-o corporație, ce i-ai spune?

Cu mintea mea de acum în mod clar aș fi plecat prin lume mult mai devreme și aș fi renuntat mult mai repede la muncă corporatistă. Nu regret experiența mea din corporație, dar regret că am stat prea mulți ani. Poate neincercand munca în mediul corporatist, nu aș fi apreciat experiența mea cu MSF-ul la nivelul la care o apreciez acum.

Foto: Arhiva personală