Exclusiv. Interviu cu un titan al televiziunii: Bebe Cotimanis, radiografia unui om cu suflet mare

De Bianca Prangate, pe Ultimul update Miercuri, 23 decembrie 2020, 10:31

Un titan al cinematografiei, teatrului și televiziunii din România, pe Bebe Cotimanis îl recunoști imediat. Vocea lui impozantă, pe care am auzit-o timp de 25 de ani la Pro TV, înainte să se mute la Prima TV anul acesta, i-a creat un loc special în inimile noastre.

Dincolo de vocea lui, privirea tulburător de pătrunzătoare i-a adus nenumărate roluri de „nemernici”, după cum îi numește el, în filme, seriale și piese de teatru, pe care le-a jucat cu un talent și o îndârjire care nu poate să nu te lase mut.

În copilăria mea, Bebe Cotimanis era acel actor pe care îl vedeam adeseori în serialele românești în postura de personaj negativ. Oricât de amenințător era însă, mintea mea de copil funcționa după propria logică, poate simplistă, și anume: „Omul ăsta arată precum bunicul meu, așadar nu poate fi rău, trebuie să fie bun!”. Cumva, acea impresie nu m-a părăsit niciodată – și a fost confirmată într-o după-amiază prea rece de noiembrie, când Bebe Cotimanis, nedormit și obosit cum era, a răspuns cu o răbdare infinită la toate întrebările pe care le aveam pentru el, iar la final mi-a oferit o îmbrățișare plină de căldură, care mi-a amintit, încă o dată, de dragul meu bunic.

Exclusiv. Interviu cu un titan al televiziunii: Bebe Cotimanis, radiografia unui om cu suflet mare

Am vorbit cu Bebe Cotimanis despre copilăria lui din mahala, statutul teatrului românesc în pandemie, rolul său cutremurător din filmul „Între chin și amin” (care poate fi urmărit pe Netflix) și planurile pe care le are acum că s-a mutat la Prima TV.

Cum decurg zilele dumneavoastră în ultimul timp?

Zilele decurg cum decurg, dar nopțile sunt foarte lungi, mai ales în ultimul timp! Pregătim Festivalul Internațional de Teatru online. Am invitat o grămadă de teatre din țară și din străinătate. Cu plăcere ne-au dat piesele pe bani foarte puțini și cu bucuria că pot fi și ei văzuți. Avem piese din Franța, din Austria, din Spania. Ne-au dat cu bucurie, mai ales când au auzit că le dăm și niște bani. Am zis: „Mă, nu-i frumos totuși să nu le dăm nimic, măcar să le plătim buna intenție.”

Mai mult, am luat o piesă de la Nottara, „Ultimul Don Juan”, pe care o joc de vreo zece ani de zile și am văzut-o la premieră. Am avut niște emoții cumplite, ca și cum ar fi fost premiera de acum zece ani, văzându-mă pe ecran. Situațiile sunt inedite și uneori nefericite, dat fiind că nimeni nu se aștepta să vină pandemia asta și restricțiile – și atunci nu prea s-au filmat piesele, decât cu niște camere martor.

Tu mi-ai pus o întrebare, eu ți-am spus ce mă doare. Dacă tot sunt nedormit, măcar să vorbesc mult.

Cum vă păstrați sănătatea psihică în aceste timpuri dificile?

Uite, că sunt întreg, mai și zâmbesc! Întotdeauna am luat partea bună a lucrurilor, jumătatea plină a paharului, partea însorită din peisaj. Probabil că e ceva din ADN-ul meu, sper să nu se schimbe între timp. Bine, dacă nu s-a schimbat până acum, probabil n-o să se schimbe nici de acum înainte. Și îmi place să trăiesc mereu cu o speranță, cu un vis. De fapt, viața mea întreagă este un vis și o trăiesc ca atare!

Copilăria: „Între mama și ceilalți este o distanță enormă, în sensul că ceea ce a însemnat mama pentru mine, ceilalți au însemnat mai puțin”

V-ați petrecut copilăria în Ferentari, alături de copiii mahalagiilor, după cum ați spus în alte interviuri.

Da, între timp au aflat și ei și au început să îmi telefoneze (râde). Sunt foarte mulțumiți că i-am pomenit.

Cum v-a afectat formarea personală faptul că ați avut un asemenea anturaj în copilărie?

Oamenii mahalalei sunt niște oameni extraordinari, pentru că nu trăiesc din educație – deși există un fel de educație și acolo – dar trăiesc cu instinctul la ei mereu. Știu să se poarte, știu să reacționeze… uneori mai violent, alteori, când te aștepți la violență, simți o prietenie extraordinară.

Spuneți-mi ce oameni care au avut un impact deosebit asupra formării dumneavoastră.

Mama – și deja sunt afectat de chestia asta. Între mama și ceilalți este o distanță enormă, în sensul că ceea ce a însemnat mama pentru mine, ceilalți au însemnat mai puțin. Când eu am împlinit 13 ani, tata a murit într-un accident de mașină, iar mama ne-a crescut. Se ocupa cu croitoria, dar era croitoreasă de lux – Irina Loghin și acum poartă din rochiile făcute de ea!

Mama ne-a păstrat în școală pe toți trei copiii: eu, Mircea și Laurențiu. Mircea este un cameraman renumit și foarte bun la Pro TV. Laurențiu a fost director de imagine la Televiziunea Română – a ieșit de curând la pensie. Toți am fost păstrați în școală, grație mamei care ne-a crescut cu acul de cusut și ață. Pe mine m-a ținut foarte aproape de ea, că uneori o ajutam să mai însăileze, să mai croitoricească, să mai măsoare. Numai eu știu câte rochii am îmbrăcat, ca să poată să tragă tivul drept jos! Eram modelul ei.

Ce lecții v-a învățat mama dumneavoastră?

Eram student la construcții, 1977, după cutremur. Eram la seral – am vrut să muncesc, să o ajut pe mama. După șase luni de studenție, am anunțat-o pe mama că nu mai vreau să merg la facultate, pentru că nu îmi place viața de șantier. Ea era la mașina de cusut și muncea. I-am zis: „Mamă, eu nu mă mai duc la Construcții, pentru că nu cred că ăsta e drumul meu în viață”. Mama cosea în continuare. Eu am ieșit din cameră, să nu văd cât de afectată e și cum o să plângă. Iar ea strigă de dincolo de ușă: „Hai, vino-ncoace!”. Și cu un zâmbet mare m-a luat în brațe și mi-a spus: „Te iubesc, pentru că procedezi exact cum am vrut eu să procedez toată viața! În viață să faci numai și numai ceea ce îți place! Mă bucur că m-ai anunțat, dar puteai să renunți oricum. Și știi de ce, Bebe? Pentru că e viața ta!”.

Fii-miu, Matei, a intrat la facultate la Iași, la specializarea foto-video. A fost foarte supărat, știindu-se un fotograf foarte bun – și chiar este, pentru vârsta lui, un fotograf foarte bun – când cei de la Iași, considerând poate că are tata bani, l-au trecut la cu plată. Când s-a văzut copilul, din 20 de persoane, că el e trecut primul sub linie la ăia cu plată, a zis: „Tată, eu nu mă mai duc acolo!”. Eu zic: „De ce, mă?”. El îmi răspunde: „Pentru că mă consider mai bun. Dacă facultatea nu apreciază ce am adus eu acolo, ori nu am ce căuta în meseria asta, ori nu este facultatea asta pentru mine… și știi ceva? Mă apuc să dezmembrez mașini.”. Am rămas trăsnit – dar în momentul ăla mi-am adus aminte de mama… și i-am zis: „Fă ce vrei, băiatul tatii, pentru că e viața ta!”. A fost fericit, s-a dus la facultate și și-a retras actele. După ce și-a retras actele, îmi dă telefon: „Tată, sunt un om liber!”. Peste o oră primește telefon de la facultate că s-a eliberat un loc și a intrat la cei de la buget. Nici nu ajunsese bine acasă cu actele să le ducă înapoi. Probabil i-au reanalizat poze, nu îmi dau seama ce s-a întâmplat acolo. Cert este când e să ai un drum în viață ți-l așază Dumnezeu: „Uite, pe ăsta ia-o, ți-l luminez, restul mai luminezi și tu!”.

Ați învățat ceva de la el? Sau de la ceilalți doi copii ai dumneavoastră?

Eu învăț într-una de la toți. De fiică-mea, Adela, sunt tare mândru – mândria-i un păcat, dar când e vis-a-vis de copii parcă nu mai e așa de mare păcatul. Îl am și pe Ștefan, de care sunt mândru, din prima și singura căsătorie de până acum. Sunt mândru de absolut toți trei, sunt niște oameni realizați sau în curs de a se realiza. Sunt copii care se dumiresc în fiecare zi cam ce înseamnă să-ți trăiești scurta asta viață pe pământ. Și ce învăț de la ei? Învăț că niciodată nu iubești destul, că poți să pui iubire în traista fiecăruia și să nu îți pară rău dacă nu ți se răspunde cu iubire (dar asta nu am învățat-o de la copiii mei, ci de la alți oameni). Datoria noastră este să iubim, nu să primim iubire – de obicei primim iubire, dar să nu uităm: atunci când nu primim, datoria noastră este să iubim în continuare! Multe am învățat și învăț în fiecare zi de la copiii mei.

Dacă ar fi să vă întreb care a fost cea mai fericită zi din viața dumneavoastră, care e amintirea care vă vine prima oară în minte?

A fost prima mea dragoste, cu puțin timp înainte de a pleca tata pe lumea cealaltă. M-am îndrăgostit de o fată extrem de frumoasă – sau așa o vedeam eu, oricum cred că și acum este o femeie extraordinar de frumoasă – care m-a învățat să înot. Lucru mai ușor decât să înoți pe aripile dragostei și în apa unui lac sărat nu există. Dar atunci m-am simțit pentru prima oară că mă îndrept de la copil spre bărbat. Și o țin minte ca senzație. Bucurii au fost foarte, foarte multe. Bucurie enormă când am intrat la teatru, dând o singură dată. Bucuria meseriei, de ce poate să îți ofere meseria asta. Dacă mergi cu încredere în ceea ce îți oferă ție viața, în ceea ce însemni tu în sinele tău, și pui pe scenă, emoția naște emoție. Ai văzut când am vorbit despre mama? Păi am simțit o emoție în tine de m-a [dat gata] – pentru că emoția transmite emoție. Nu mai știu ce m-ai întrebat.

Despre fericire.

Eu sunt fericit în fiecare zi, asta nu înseamnă o sărăcie a spiritului și a duhului, dar sunt fericit în fiecare zi, pentru că mă rog în fiecare zi să mă mai țină Dumnezeu pe pământ, neavând vreo boală sau ceva – stați liniștit, mi-am făcut analizele, arăt ca un om bine hrănit, atâta tot.

Rolul cutremurător din „Între chin și amin”: „Asta a fost soarta filmului – să nu primească niciun ban de la statul român și să fie cel mai premiat film al României din ultimul an”

Să vorbim despre filmul „Între chin și amin”, filmul. Cum a fost pentru dumneavoastră să pășiți într-un rol care știți că era scris pentru dumneavoastră?

Da, filmul lui Toma Enache și al Elenei, soția lui. Filmul are o istorie tare ciudată, are istoria pe care trebuia să o aibă. Am pornit de la un scenariu pe care l-a depus ca să primească niște fonduri. Scenariul a fost furat pur și simplu. Așa trebuia să fie: să dispară, ca să ajungă la filmul ăsta. Ana Blandiana, după ce a citit scenariul, i-a spus lui Toma: „Toma, n-or să te lase să îl faci!”. El: „Cine, doamnă?”. Apoi ea: „Ei!”. Noi nu ne închipuiam că mai există niște „ei” – dar ei se propagă ca un val de ăla rău pe generații, ca un tsunami. Răul se moștenește probabil, dacă ai nefericirea să te naști cu el în spate. Asta a fost soarta filmului – să nu primească niciun ban de la statul român și să fie cel mai premiat film al României din ultimul an. Avem vreo 40 de premii internaționale. În România a luat o mențiune.

La începutul anului acestuia am vorbit și cu Kira Hagi, care a jucat alături de dumneavoastră.

Draga de ea!

Are un respect enorm pentru dumneavoastră.

Și eu pentru taică-su și pentru ea și pentru bunică-su și pentru bunică-sa. I-am întâlnit după. N-am știut că ea o să joace în film. Nu știam cine e aia mică din film și m-am pomenit cu ea la cadru. Și zic: „Dar cine o joacă pe copila asta pe care eu o sugrum?”. Și zice: „Kira Hagi!”. Și am întâlnit-o pe Kira și îi zic: „Măi, Kira, tu știi că eu am teren la Săcele, unde scrie că aici e localitatea unde s-a născut Hagi?”. Când am văzut chestia asta, am fost mândru și am zis: „Poate om fi rude, n-ai de unde să știi, că noi, machedonii avem măcar o oaie în comun!”. A început să râdă, i-am zis: „Știi ce scenă grea avem? Hai să n-o repetăm!”. La intersecția a doi machedoni, unul mai proaspăt și unul mai vechi, a ieșit scena aia, pe care o consider una dintre cele mai dureros de adevărate scene. Intersecția dintre două credințe puternice: credința lui Ciumău că Dumnezeu nu există și credința Tanei, care știe că Dumnezeu există.

Cum ați reușit după acea scenă cumplită să vă întoarceți cu picioarele pe Pământ?

Pentru mine nu a fost așa. A fost făcută cu credința pe care o avea Ciumău. Nu mi-am făcut decât datoria de a arăta un ticălos. Am fost fericit după scena aia că a ieșit foarte bine, că am făcut radiografia unui ticălos. Dat fiind că fața nu mă ajută să joc feți frumoși, m-am hotărât să fac radiografii ale ticăloșilor.

Am mai spus că ăsta nu e film. Am vorbit și cu Toma, i-am zis: „Toma, noi n-am făcut un film. Aproape documentar? Nu? Artistic? Nu. Un film necesar.” Filmul ăsta am propus în nenumărate medii să fie băgat. Nu cred că se va întâmpla acum, dar va veni vremea – când patriotismul din noi va renaște și ne vom reconstrui frumos.

De-ale teatrului povești: „Teatrul are darul de a se reinventa, de a găsi forme noi”

Cum arată peisajul teatrului românesc acum, în pandemie?

Teatrul are darul de a se reinventa, de a găsi forme noi. Poate este prilejul extraordinar de a găsi forme noi pentru teatru. Acum deja mă gândesc că o piesă de-a noastră poate să înceapă în exterior, proiectată pe un ecran și continuată acolo și ieșind actorul din scenă, poate să se ducă în alt decor. Va fi ceva între teatru, teleplay (piesă de televiziune) și cinematografie. Avem datoria să însemne asta, pentru că niciodată nu vom ști când vine Covid 20, 21, 22…

Cum credeți că a evoluat percepția publicului tânăr față de teatru?

Draga mea, răspunsul este simplu: prin intermediul generației de regizori tineri, de actori tineri, care deja comunică altfel – mai rapid, piesele se apropie de videoclipuri. Ei înțeleg mult mai rapid ca noi.

În prezent predați cursuri de actorie la Fundația Ilfoveanu, alături de iubita dumneavoastră, Iulia Dumitru. Care e partea favorită la aceste cursuri?

Partea favorită e că o văd pe Iulia fericită. Că tot ai întrebat ce învățăm de la copii – învățăm foarte mult. I-am dus pe păpușarii de la Lightwave Theatre, pe Petru și pe Cristina, la Fundația Ilfoveanu. Și am dus la copii păpușa cu care repetă și păpușarii noștri profesioniști din teatru. Dar văzând copiii care o mânuiesc…. ei erau una cu păpușa! Ei acționează din instinct, acționează în stare pură. Acționează cu îngerul, care este un copil și care începe să se piardă odată cu școlarizarea.

De ce credeți că dispare acel înger?

Din cauza oamenilor mari: pentru că nu au fost tocmai bine educați, pentru că cineva de acolo de sus – nu Dumnezeu – se crede mai deștept și mai capabil să conducă lumea. Și nu e așa, lumea e condusă de sus. Principal este ca această legătură pe care o avem noi cu Divinitatea să nu fie întreruptă de un plafon de nori, de răutate. Și cum înfrângem acest plafon? Că nu acționăm fizic, ci spiritual. Să ne gândim că avem legătura subtilă și cea mai importantă, că suntem după chipul și asemănarea Lui și să păstrăm legătura – să Îi dăm telefon zilnic, să ne agățăm de firul ăla… pare subțire, cum e pânza de păianjen, dar ține.

Un sfat copiilor care vor să devină actori în vremurile acestea instabile?

Meseria de actor e o meserie atât de intimă, că ea nu e instabilă. Știi că dacă ești actor ești tot timpul – e un fel de a gândi lumea, că dacă o iei ca meserie, te duci și te faci ce vrei tu. Meseria de actor nu înseamnă să fii vedetă, înseamnă să gândești într-un anumit fel. Deci scopul pentru care vrei să faci asta este că ai ceva de spus lumii. Dar pentru asta, copiii mei dragi, trebuie să citiți. Să vedeți. Profitați de Facebook – sunt și cărți pe Facebook. Citiți, informați-vă cât mai bine ce înseamnă lumea asta.

De câteva luni sunteți manager la Teatrul din Pitești. Cum este în această nouă postură?

Nu-mi place să conduc lumea. Singurul lucru cu care îmbrac toate astea e dragostea mea pentru om, pentru fiecare om. Atunci ești capabil de iubire, când iubești pe toată lumea, indiferent că ăsta îți face rău. Toți oamenii sunt foarte buni, dar frica îi face să se deformeze.

Ați întâlnit provocări în noul rol?

Provocări întâlnesc tot timpul. S-a bucurat teatrul ăsta din Pitești de un manageriat plin de scandal, dar nu vreau să vorbesc despre asta. Eu vreau mai puțină performanță decât o performanță făcută cu biciul. Teatrul are un suflet al lui – mă lovesc de atâtea fantome pe care le îmblânzesc… Dacă facem meserie cu iubire, nu poți să îl înjuri pe cel care joacă Regele Lear seara; tu fiind manager-ul lui, să îi zici „Ești un dobitoc, nu-ți mai iei leafa!” și ăla se suie peste 20 de minute și trebuie să pară Regele Lear. Dar sufletul lui?

Mutarea la Prima TV: „Deja se numește Prima, noi nu trebuie decât să ne racordăm gândurile și intențiile la acest titlu”

Să vorbim și despre mutarea dumneavoastră la Prima TV. Cum vă simțiți să faceți o asemenea schimbare după 25 de ani de constanță?

Am bucuria permanentă a unor noi începuturi! Îmi place chestia asta de pionierat. Păi dacă eu mi-am luat ATV la 50 și ceva de ani? Mă vezi, pe ATV mă duc și acum, mă plimb pe munți, o iau pe Iulia în spate și coborâm – că nici asta nu are toate țiglele pe casă, ca orice actriță bună.

Știi care e avantajul nostru, al noii televiziuni? Deja se numește Prima, noi nu trebuie decât să ne racordăm gândurile și intențiile la acest titlu. Și cu oamenii pe care i-am întâlnit aici, bine intenționați, și un patronaj destul de consistent, cu putere financiară, sper că se va face. Idei avem multe. Postul nostru – ai văzut că am spus postul nostru? – se va lansa în primăvară. Și e foarte bine – ca o renaștere! Televiziunea asta trebuie să renască și să fie mai mult, să își depășească părintele, bunicii și ce a mai avut în spate, și să fie cel mai frumos copil de pe piața media. Eu așa visez Prima TV: o televiziune luminoasă, în care veștile bune vor copleși veștile triste ale lumii.

Cu ce gânduri pășiți în anul 2021?

Cu gândurile mele! Nu vreau cu gândurile altuia. Lăsați-ne gândurile în pace!

Foto – Libertatea

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro
Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!