Senzațional: Citește povestea femeii care a slăbit 70 de kilograme!

De Unica.ro, pe

Monica Ramirez, fostă balerină şi autoarea volumului „Cum am slăbit 70 de kilograme“, trage de zile cât poate, ca să-i încapă în ele şi cărţile pe care le scrie, şi educarea celor patru copii, şi dragostea pentru mişcare.
Monica s-a trezit cu noaptea-n cap. Şi-a băut cafeaua cu lapte şi, până să se trezească „trupa“, şi-a luat la revedere de la casă. Vila aia mare-mare din La Quinta, California (situată în apropiere de Palm Springs) – cu patru dormitoare, living, grădină şi piscină – n-o îmbia cu nimic să rămână.

Dacă ar fi ştiut că o poate auzi, i-ar fi spus doar atât: „Nu dau doi dolari pe tine! Mă duc acasă!“. În dimineaţaaceea, după patru ore de la cafeaua cu lapte, familia Ramirez – Monica, Sergio şi „trupa“ – cei patru copii ai lor (Anais, Aliea, Andreas şi Aiden) – încărcată cu genţi şi rucsacuri şi însoţită de bunica, era deja pe aeroport în Los Angeles. Plecau spre Bucureşti. Cele 29 de cutii mari, ca de frigider, pline cu bagajele voluminoase, le-o luaseră înainte cu câteva zile şi aveau să ajungă cu vaporul. Era luni, 21 septembrie 2009.

La un an distanţă, marţi, 21 septembrie 2010, dacă nimic nu-i va da programul peste cap, Monica se va trezi devreme, pe la 6:30, îşi va bea cafeaua cu lapte pe îndelete, la fereastră, cu ochii ţintiţi pe aleile din Parcul Cişmigiu, apoi va pregăti fetele – Anais (9 ani) şi Aliea (6 ani) – de şcoală, şi băieţii – Andreas (4 ani) şi Aiden (3 ani) – de grădiniţă. Până pe la prânz, va face ordine şi va profita de linişte ca să mai scrie câteva rânduri la o carte. Apoi va face un duş, va mânca bine şi va pleca spre serviciu. La ora 17:20 va începe cursurile de zumba (aerobic în ritm de dansuri latine, mix cu 80% dans şi 20% exerciţii) şi, cu mici pauze de ţigară slim, va dansa în faţa oglinzilor până la 21:50. Va ajunge acasă târziu, le va citi copiilor poveşti, se va interesa de temele de şcoală, va mai scrie ceva la carte şi va adormi pe la 1:30-2:00, ca de obicei.

Cine ne bagă în tipare

Monica Ramirez are 40 de ani şi energie cât zece puşti de 4 ani. E un fel de titirez blond, care ştie să lungească zilele şi să le umple cu optimism. Un fel de femeie-eroină a anilor 2000: fostă balerină cu 15 ani de activitate, româncă emigrată în Statele Unite şi revenită în ţară în toiul crizei economice, mamă a patru copii care nu i-au blocat activităţile extragospodăreşti, autoare de cărţi de spionaj internaţional şi romane istorice – scrise în engleză, traduse şi publicate, de curând, în română – profesoară de zumba şi pilates. O femeie care trăieşte frumos şi care şi-a bazat toate alegerile pe pasiune. „Că a fost vorba de carieră, de soţ, de copii, de scris sau de ce mai gătesc azi, m-am ghidat numai după inimă. Pentru unii, poate părea greşit. Dar mie, alegerile astea mi-au adus numai fericire. N-aş face niciodată ceva care să nu mă mulţumească sufleteşte. Unii vor zice, de pildă, că nu poţi scrie şi creşte copii în acelaşi timp, nu poţi face bine două lucruri odată. Eu zic… bullshit! Cine şi de ce să ne bage în tipare?“

125 de kilograme şi o canapea

Pe 6 septembrie, Monica Ramirez îşi lansează cartea „Cum am slăbit 70 de kilograme mâncând şase mese/zi“ (Editura Tritonic), într-o cafenea din Bucureşti. În 2008, când vegeta pe canapeaua vilei de lângă Palm Springs, la 125 de kilograme, cât ajunsese se cântărească după ultima naştere, Monicăi nici prin cap nu-i trecea că ar putea să revină la 55 de kilograme, că ar putea să mai încapă în haine de mărimea celor pe care le purta când dansa pe vase de croazieră, atunci când l-a cunoscut pe Sergio (soţul american, de origine spaniolă). Iar să-i spui că va scrie o carte cu titlul „Cum am slăbit 70 de kilograme“ i s-ar fi părut o glumă proastă, care ar fi deprimat-o şi mai tare. „Nu mă mai suportam, nu mai priveam în oglindă. Ajunsesem de la balerină la o persoană handicapată, care nu se mai putea mişca. Şocul a fost groaznic! Şi chiar îl întrebam pe Sergio: Ţie îţi convine cum arăt, nu te îngrijorezi?! Mereu îmi spunea: Te cunosc, la un moment dat, ţi se va pune pata şi vei dai jos toate kilogramele în plus“. Sergio a avut dreptate. Monicăi i s-a pus pata după ce s-a văzut într-o fotografie de grup făcută la o nuntă. Era cea mai grasă din imagine. Era jalnică. „Atunci s-a produs declicul“, spune. Nu ţinuse niciodată nicio dietă, n-a suportat niciodată restricţiile, nici în bucătărie, nici în afara ei. Dar acum, trebuia să facă ceva.

„În martie 2008 am găsit un regim bazat pe asocierea alimentelor, cu şase mese pe zi. Combinaţiile mă slăbeau câte cinci kilograme pe săptămână. Am încercat şi a mers“, povesteşte Monica. A mâncat „grupat“ vreo trei-patru luni. Când a ajuns la 80 de kilograme, a început să practice pilates. Apoi a descoperit zumba. I se potrivea mănuşă. După trei luni, i s-a propus să devină antrenor de zumba, iar în scurt timp, la 65 de kilograme, era instructorul a 200 de elevi. Dansul a readus-o la mărimea hainelor de dansatoare şi a smuls-o definitiv de pe canapea şi din letargie.

Fără filosofii

Tot cu zumba se tratează Monica şi acum, uneori chiar şi cu câte cinci ore pe zi, la o sală din Capitală. Elevele sale, adolescente sau femei în toată firea, vin la ore de drag şi dansează şi transpiră 50 de minute încontinuu, încurajate de zâmbetul şi glumele ei.

Cartea Monicăi despre lupta cu kilogramele, scrisă în şapte zile şi cam tot atâtea nopţi, la cererea directorului de la Tritonic, Bogdan Hrib, nu conţine vreo nouă dietă, ci explică mecanismul unui sistem de alimentaţie bazat pe „manipularea caloriilor“. Iar rostul ei e să demonstreze că slăbitul nu e nicio mare filosofie. „E chestie de voinţă“, spune ea.

La fel, nu e nicio filosofie, mărturiseşte Monica, nici să fii şi mamă, şi autoare de romane de spionaj, şi instructor de dans în acelaşi timp. „Pasiunea e tot secretul. Nu poţi pretinde că ai o carieră dacă ceea ce faci nu te arde pe dinăuntru, chiar dacă ajungi mare CEO. Dacă nu faci din pasiune ceea ce faci, nu eşti decât un simplu executant, un roboţel uns cu bani. Nimic mai mult. De când mă ştiu, m-a ars ceva pe dinăuntru, am vrut dintotdeauna să dansez şi nu mi-a trebuit altceva. Iar când am rămas însărcinată cu primul copil, la 30 de ani, n-am avut niciun regret (cu toate că nu era nimic plănuit) şi am renunţat la dans uşor. Mi am transferat pasiunea în scris şi în copii. N-am încercat să le împac, ci le-am îmbinat“. Îmbinările îi ies Monicăi, deşi le-a făcut mereu după cum a simţit, nu după reguli stricte.

„Ne mutăm în România, baby!“

Tot după cum a simţit a fost şi cu revenirea în România. Pentru mulţi, poate părea o nebunie ca, după ce ai avut şansa să vezi 253 de oraşe din 51 de ţări, inclusiv Statele Unite, să alegi Bucureştiul. Pentru Monica a fost o alegere firească, făcută în două minute: într-o seară, după ce a citit un e-mail de la o fostă prietenă, care o anunţa că-şi deschide o şcoală de dans şi are nevoie de instructor de zumba.

În seara aceea, l-a aşteptat în uşă pe Sergio, care lucra ca agent imobiliar. Era trecut de 22:00. Când a venit, i-a spus doar atât: „Ne mutăm în România, baby! Dacă n-o facem acum, n-o mai facem niciodată“. El ştia că n-are cum s-o convingă să rămână, ştia că Monica nu renunţă uşor la ce şi propune. Oricum, Sergio o avertizase, înainte să se mute în Florida, apoi în California: „Tu visezi la America, dar America nu e ca în filme!“. A doua zi au căutat bilete de avion, a treia zi au început să împacheteze.

„America a fost visul meu dintotdeauna, dar acum ştiu care e realitatea şi, chiar dacă iubesc în continuare spiritul american din filme, vreau să stau la mine acasă. America mi-a dat un soţ, care chiar e jumătatea mea, iar experienţa americană mi-a readus nevoia de a aparţine de undeva. Eu nu m-am simţit niciodată de-a lor. Poate greşesc, poate sunt naivă, dar prefer gropile şi praful, nu oraşele curate ca-n palmă, cu iarbă şi verdeaţă artificiale; prefer un pic de noroi, nu asfaltul perfect, pe care calcă doar cauciucurile maşinilor. Cel puţin în momentul ăsta, nu îmi pare rău că am plecat. Nu m-aş întoarce acolo nici legată. Sigur, am învăţat să nu spun niciodată „niciodată“. Sigur, se poate să mă satur de România şi să plec din nou, vila încă o avem. Mă îndoiesc, dar se poate“.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro
Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!