Cum m-am lăsat de fumat

De Revista Unica pe

Ca orice fumător, am trăit mereu cu gândul că într-o zi mă voi trezi din somn şi nu voi mai vrea să fumez. Bineînţeles, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.
La începutul lunii martie, însă, m-am lăsat de fumat ca să scriu acest articol. Avem nevoie de un motiv care să mă oblige.
 
Sănătatea, banii şi mirosul urât n-au reuşit să mă convingă timp de 14 ani, deadline-ul editorial însă, da: dacă n-o fac, ce scriu? După care, m-am panicat: cum aveam să mă concentrez  asupra scrisului, când ştiam că există momente în care doar o ţigară mă poate ajuta să continui propoziţia?

Metoda voinţei

 
Am renunţat însă la ţigări chiar a doua zi. Subit, cum auzisem că e bine să faci, şi hotărâtă că voi reuşi. „Trebuie să am voinţă!”, mi-am spus. M-a ţinut voinţa… opt ore, până m-am nimerit în faţa unui ceai, citind literatură, într-un decor de cafenea, din care tot ce lipsea era o ţigară care să întregească atmosfera boemă (altfel muşcam din masă).
 
M-am străduit iniţial să nu o aprind, să mă afund în lectură, dar parcă toate personajele fumau, fumul lor îmi invada mintea, iar tot ce puteam să gândesc era „ţigară, ţigară, ţigară”. Am clacat, am aprins 4 mg de nicotină, 4 mg de gudron. În timp ce mă intoxicam cu poftă şi cu un sentiment de vinovăţie, îmi găseam scuze pe care să le cred. Am hotărât că mai întâi am nevoie de o perioadă în care să mă obişnuiesc psihic cu ideea că nu voi mai fuma.
 
Mi-am dat răgaz peste weekend şi am zis să mai încerc o dată luni, că doar e 8 Martie. Duminică, am tras din ţigară în supradoză. Luni, deloc. În ziua aia m-au enervat toţi cumplit. Ei erau de vină că eu nu fumez. Am încercat să tac, de teamă că dacă deschid gura voi rage ca un leu. Am făcut ture nervoase în jurul clădirii, la serviciu, încercând să nu m-aud ţipând în gând: „VREAU SĂ FUMEZ!”
 
Am încercat să-mi suplinesc nevoia de ţigară citind pe internet despre cum mă pot lăsa de fumat, dar orice text nu făcea decât să-mi mărească pofta. Atunci mi-a fost teamă că voi scrie un articol despre cât de mult îmi doresc să fumez şi am înţeles că metoda voinţei mă convinge, de fapt, că nu mă pot lăsa niciodată.

Metoda plasturelui cu nicotină

 
De aceea, a doua zi de dimineaţă m-am trezit din pat direct în farmacie. Zece lei plasturele cu nicotină, dar nu poţi cumpăra mai puţin de şapte, câţi sunt într-o cutie. Mi s-a părut enorm de scump, dar am dat banii, realizând de-abia atunci că atât mă costă şi fumatul, săptămânal. În plus, aşa n-am mai avut bani de ţigări.
 
Plasturii sunt de trei feluri, de 5, de 14 şi de 22 de miligrame de nicotină. Tratamentul durează două luni şi presupune să începi cu o doză mai mare şi să scazi treptat. Eu am luat direct doza cea mai mică, cea mai apropiată de ţigările pe care le fumam. Am umblat toată săptămâna cu câte un plasture lipit în fiecare zi în alt loc. La sfârşitul săptămânii, mă scărpinam non-stop pe umeri şi pe gât, pe unde îşi făcuse nicotina loc prin piele, progresiv, în fiecare zi câte 12-16 ore.
 
Iritarea pielii este unul dintre efectele adverse ale tratamentului cu nicotină. Când i-am citit prospectul, mi s-au părut cam multe pentru un biet plasture (ameţeală, dureri de cap, accelerarea bătăilor inimii, tulburări ale somnului, greţuri şi vărsături, dureri musculare), după care am realizat că o ţigară este şi mai nocivă.
 
Ameţeli n-am avut, nici dureri de cap, iar greaţă mi-a fost doar dacă am încercat să fumez. Cu toate acestea, n-am mai continuat administrarea de nicotină. O dată că n-am mai vrut să mă scarpin, şi a doua oară pentru că plasturele produsese efectul pe care mi-l doream: scăpând de nevoia de nicotină, scăpasem şi de nevoia de a duce ţigara la gură.

Tratament psihologic

 
Dacă fumezi un pachet pe zi, la zece fumuri într-o ţigară înseamnă că duci degetele la gură, într-o zi, de 200 de ori. Prin plasturi, am oferit corpului calmul fizic, pentru a mă putea ocupa de cel psihic. Aşa mi-a venit ideea că, odată ce întrerup plasturii, să înlocuiesc gestul cu o sticla de 0,5 litri de apă, din care să beau o gură, de fiecare dată când aş vrea să trag un fum. Şi am început să beau apă, ceea ce un fumător face mai rar.
 
Am continuat să ies în pauzele de ţigară, fetele cu brichetele, şi eu cu sticla de apă. Fructe mâncam şi înainte, un măr între două ţigări, acum am început să mănânc trei mere şi zero ţigări. Am evitat să înlocuiesc ţigara cu mâncarea, pentru că nu lăsatul de fumat îngraşă, ci mâncatul. Cu toate acestea, mesele mele au început să fie mai bogate-n gusturi, iar pofta de mâncare vine regulat, la ore normale.
 
Este firesc totuşi să iei în greutate până la patru kilograme, datorită revenirii metabolismului la normal. În aceeaşi săptămână m-am dus la MedLife, să-mi fac o radiografie la plămâni. E bine, nu sunt în stadiu terminal, căci asta arată de obicei filmul, în caz de necaz. Am făcut şi o spirometrie – m-au pus să suflu într-un tub de hârtie, conectat la un aparat ce-mi măsura capacitatea respiratorie a plămânilor.
 
Veştile au fost triste: respir la 56% din capacitatea normală, iar traheea şi bronhiile sunt îngustate cu 33%; nu intră destul oxigen în plămâni. Deşi ştiam, doar şocul cifrelor m-a făcut să realizez că din această cauză obosesc atât de repede la efort.

Metoda cărţii

 
Punctul culminant al sevrajului cu nicotină este la 48 de ore după ce ai fumat ultima ţigară. Trecusem de asta. Iar de câte ori mi se făcea poftă, ştiam că ea durează doar trei, cinci minute. Aşteptam să treacă, distrăgându-mi atenţia cu ceva, o portocală, o tură, din nou, în jurul clădirii. Cu toate acestea, mi-era în continuare greu, când ieşeam în oraş cu prietenii, când lumea fuma în jurul meu şi mai ales când mă presa un deadline şi propoziţia nu ieşea fără un fum în piept.
 
M-a salvat de câteva ori o ţigară aprinsă, din care n-am tras, dar cu care am scris între degete. Aşa am realizat că nevoia de a fuma nu mai era biologică, ci psihologică şi socială. De teamă să nu clachez din nou şi să-mi rănesc orgoliul, mi-am pus pe iPod cartea „În sfârşit, nefumător”, de Allen Carr, publicată la editura Humanitas. Scrisă în ’85, cartea este şi acum un bestseller, iar copertele sale promit 90% şanse de succes.
 
Suspicioasă, am ascultat-o în trei zile, în metrou. Şi n-am mai vrut să mai fumez niciodată, cu o seninătate şi o uşurinţă de care nu m-aş fi crezut niciodată capabilă. Îţi este chiar recomandat să fumezi în timp ce citeşti. Ţi se explică de ce fumezi, iar când realizezi motivul, pur şi simplu ţi se schimbă perspectiva. Ba, mai mult, nu-mi vine să cred că am fumat 14 ani! Metoda se bazează pe experienţa proprie a autorului, care a trecut brusc de la 100 de ţigări pe zi la zero. Clinicile Allen Carr din întreaga lume sunt celebre pentru faptul că îţi rambursează banii dacă nu reuşesc să te vindece de fumat.

Metoda medicaţiei

 
Noi nu avem clinici Allan Carr, dar avem Institutul de Pneumologie „Marius Nasta” din Bucureşti. Aici, există un Centru de consiliere pentru renunţarea la fumat, care ţine în fiecare marţi, de la ora 15:30, un grup de informare. Nu, acţiunea nu se desfăşoară ca la Alcoolicii Anonimi, ci un medic îţi explică rolul medicamentelor în tratarea dependenţei de nicotină şi reacţiile lor adverse, iar un psiholog îţi spune de ce este nevoie de astfel de consiliere în tratarea dependenţei psiho-sociale.
 
Tu decizi ce fel de tratament ai nevoie. Unii oameni au nevoie şi de medicamente, şi de psiholog. Suni la Tel Verde 0800 87 86 73 şi îţi programezi o consultaţie la medic, pentru a vedea ce tratament ţi se potriveşte mai bine: cu Zyban sau cu Champix? Atunci când fumezi, nicotina stimulează neuronii din zona creierului numită centrul plăcerii. Aceştia produc dopamină, substanţa care provoacă starea de bine.
 
De aceea simţi nevoia să fumezi mereu, pentru a te simţi bine. Medicamentele împiedică nicotina să mai ajungă la neuroni, iar dacă fumezi, nu mai simţi nicio plăcere. Profită de acest program, medicamentele sunt gratuite, rambursate de Ministerul Sănătăţii. În realitate, pot costa şi până la 1000 de lei. Ţi se dau pe loc, iar tratamentul durează între două şi trei luni. Dacă ştiam că sunt gratuite atunci când eram pe culmile sevrajului, probabil mi-ar fi fost mai uşor.
 
A trecut o lună de când n-am mai fumat o ţigară. Sentimentul este de libertate. Libertatea de a nu fi dependentă de frunze uscate şi de o brichetă care dispare mereu. Respir mai uşor şi nu mai sunt irascibilă (deşi credeam că-mi stă-n caracter). Miros excelent. Şi totuşi, mi se pare că încercarea de abia acum începe: greul este să nu te reapuci.

O ţigară poate reactiva dependenţa

 
Pentru că eşti convins c-ai scăpat, riscul cel mai mare să te reapuci de fumat este la trei luni după ce te-ai lăsat.
 
„Pofta de ţigară” este declanşată de factori precum nervii, plictiseala, cafeaua de dimineaţă, masa, întâlnirile cu prietenii, alcoolul sau chiar nevoia de a face ceva cu mâinile. Pentru asta este necesar să-ţi construieşti o viaţă de nefumător, adică în situaţiile în care fumai să poţi face cu uşurinţă altceva, iar gândul să nu alerge la ţigară. Nu uita că pofta durează unu, două minute! Dacă vei fuma, o singură ţigară poarte avea un efect distrugător asupra moralului. Toată munca îţi va fi subminată. O singură ţigară te va face să mai vrei una, deoarece nicotina dispare din corp la 20 de minute, iar creierul o cere pe următoarea. Nu uita că tu alegi să fumezi!
 
Foto: Shutterstock

EXCLUSIV! Melania Medeleanu și băiețelul său pe coperta Revistei Unica

EXCLUSIV! Melania Medeleanu și băiețelul său pe coperta Revistei Unica