Ce nu-ți spune nimeni când vrei să te căsătorești de tânăr

De Revista Unica pe
Cam acum vreo sută de ani, noi, oamenii, am decis că dragostea trebuie să fie baza căsătoriei. Și cam tot de atunci instituția cu pricina e în declin. Psihoterapeutul Miruna Stănculescu ne explică dacă e bine să ne grăbim spre altar sau să mai așteptăm să treacă niște ani...

Pe măsură ce relația de lungă durată dintre doi indivizi nu a mai avut neapărat valoare de supraviețuire (adică nu mai e nevoie de încă cineva pentru a ne putea descurca financiar), am început și noi să avem așteptări din ce în ce mai elaborate de la partenerul de relație. Bunicii noștri aveau cerințe foarte concrete de la căsătorie. Azi ne dorim chestii complicate – o comunicare eficientă, un partener care să te inspire să devii mai bun(ă), un psiholog disponibil 24/7 cu care să îți discuți problemele și de la care să primești înțelegere și suport. Și sex, firește. Aaaa, da, și fluturi în stomac care să nu se termine niciodată. Dacă mai crezi și în sufletul-pereche și respectiv în faptul că doar ai nevoie să găsești omul pentru ca restul vieții tale relaționale să meargă strună, atunci devine cumva logic de ce foarte multe dintre relații ajung la tribunal în primii cinci ani. Nu e vreo conspirație, ci doar consecința faptului că baza formării unei relații continuă să fie pentru mulți dintre noi îndrăgosteala. Cum îmi place mie să glumesc – de primii ani ai unei relații (maximum cinci) se ocupă hormonii. Apoi vezi și omul din spatele hormonului. Peste 40% dintre noi constatăm că nu ne place ce vedem. Da, asta-i treaba, trist sau nu, gradul de îndrăgosteală nu e un predictor al supraviețuirii unei relații.

Nu, nu am uitat de tema articolului, dar mai am nevoie de un pic de răbdare de la voi. Pentru a avea o imagine completă mai e nevoie de încă ceva. Trăim într-o societate diversă din toate punctele de vedere – cultural, educațional etc. Care nu mai oferă repere ca pe vremuri. Poți face aproape orice. Poți adopta principii de viață diverse și ți le poți schimba în decursul vieții mai mult sau mai puțin dramatic. Libertatea e un lucru minunat. Problema e că vine la pachet cu diversitate și responsabilitate.  |n consecință, compatibilitatea partenerilor de cuplu nu mai e garantată. Dacă pe vremea bunicului știai aproape clar ce e în capul femeii după satul de unde o luai de nevastă, acum, de la fata de la scara vecină nici nu știi la ce să te aștepți. Că poate fi IT-istă freelance, vegană și yoghină sau poate fi corporatistă, exagerat de ortodoxă și cu cărare bătută la biserică. Compatibilitatea este un predictor eficient al supraviețuirii unei relații. Problema este însă că presupune două chestii. Nu numai să găsești omul compatibil cu tine, dar să și știi (în prealabil) cine ești tu și ce vrei de la viață. Un cetățean (normal constituit la trup și cap) se lămurește cine e și cam ce vrea începând cu 35 de ani. Nici cetățenele nu fac excepție, deși să zicem că se prind (în medie) cu vreo cinci ani mai devreme.

„Prima chichiță a căsătoriei la tinerețe – dacă o faci, ar trebui să îți asumi că niciunul dintre voi nu știe pe cine ia… “

Așa ajungem la prima chichiță a căsătoriei la tinerețe. Dacă o faci, ar trebui să îți asumi că niciunul dintre voi nu știe pe cine ia. Vă spun nu doar din cărți, ci și din propria experiență, după 27 de ani de relație. Miruna (varianta de la 24 ani, de care s-a îndrăgostit Bogdan) era vegetariană, corporatistă, traducea din Nostradamus (din franceza veche), credea în viața după moarte și îți rupea capul dacă îi spuneai că „love is not enough“. Miruna de 51 de ani (cu voia dumneavoastră aici prezentă) mănâncă orice nu o mănâncă mai întâi pe ea, citește în engleză și a uitat franceza, are cabinet de psihoterapie, a devenit atee, mai crede doar în viața concretă și prezentă și știe că o relație înseamnă muncă, toleranță și flexibilitate. Eu am avut bafta unui partener flexibil, dar nu întotdeauna se întâmplă așa. Unul dintre cele mai dese motive de despărțire la cuplurile care se căsătoresc de tinere este exact acesta – oamenii se schimbă. Și nu întotdeauna schimbările sunt în direcția în care să asigure o bază (măcar minimă) de compatibilitate.

Să trecem la următoarea tinichea de coada tinereții, respectiv baza de comparație. Viața are un cusur – are nevoie să fie trăită. Avem nevoie de experiență concretă pentru a ne putea crea o bază de comparație. Așa ne funcționează creierul – compară lucrurile între ele. Nu pot ști ce înseamnă „bine“ dintr-o singură experiență, am nevoie și de „rău” pentru a îmi crea standarde. Inclusiv din cele relaționale, respectiv sexuale, de comunicare etc. Căsătoria la tinerețe prinde oamenii fără această bază de comparație, iar asta vine la pachet (mai devreme sau mai târziu) cu îndoieli sau cu o nevoie imperioasă de experimentare. Ai nevoie să știi că ai luat decizia bună. Pentru asta ai nevoie nu doar să știi cine ești și ce vrei, dar și că ai ales (prin comparație) partenerul potrivit. Nu o dată am auzit prin cabinet ca motiv de despărțire mărturisirea că „nu am mare lucru să-i reproșez, dar simt că nu am apucat să mă distrez destul, nu-mi dau seama dacă sunt fericit(ă) de fapt“. Realist vorbind, o relație are avantaje, dar vine la pachet cu restricționarea gradelor de libertate, pentru că presupune să ții cont și de altcineva.

Să trecem la îndemânarea relațională, cum îmi place mie să îi spun. Fiecare dintre noi avem nevoie să ne formăm un manual de utilizare al relațiilor – ce se face și ce nu, cum se face și cum nu. Avem nevoie să învățăm cum să negociem, cum să ne certăm și cum să ne împăcăm, cum să acceptăm ce nu ne convine, cum să comunicăm veștile proaste. Iar asta nu se învață doar din cărțile de dezvoltare personală. E necesară experiența relațională. Nu întâmplător, relațiile cu cea mai mare șansă de supraviețuire sunt cele întemeiate în jur de 35 de ani, cu condiția ca fiecare dintre parteneri să fi dat cel puțin o dată cu oiștea în gardul unei alte relații de lungă durată (și să fi înțeles ceva din asta, desigur).

Să mai menționez un singur lucru – idealismul. Care e un accesoriu foarte potrivit tinereții, dar care sparge multe dintre oalele relaționale. E nevoie de maturitate ca să înțelegi pe bune că nu tot ce zboară se mănâncă, că dragostea trece prin stomac, că entuziasmul erotic se duce dracului după trei nopți de nesomn sau 12 ore de muncă pe zi și că banii nu aduc fericirea, ci doar numărul lor. Tinerețea face casă proastă cu responsabilitatea pentru că e impetuoasă, entuziastă, aventuroasă. Ei bine, ia să ne gândim cam ce se petrece odată ce îi punem zgarda căsătoriei, chiar dacă îi lăsăm lesa mai lungă!

O să închei parafrazându-l pe Steinbeck – când un om (bărbat sau femeie, deopotrivă) care n-a fost ușă de biserică vrea să se căsătorească cu tine, ai mai multe avantaje: dacă se uită la tine, știe bine de ce, nu riști nici să-l miri, nici să-l dezamăgești și s-a distrat destul cât să stea la un loc de atunci înainte. O fi știut el, Steinbeck, ceva…

Text de Miruna Stănculescu, psihoterapeut, mirunastanculescu.ro

Sursă foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Reacția lui Barack Obama când o gravidă a fost gata să leșine în spatele lui

Reacția lui Barack Obama când o gravidă a fost gata să leșine în spatele lui