Căsătoriţi, fără copii

De Revista Unica pe

Oricât de emancipată s-ar arăta societatea, încă trebuie să ai mare curaj să declari că ai un mariaj fericit, în ciuda faptului că nu îţi doreşti copii.
Alexandra are puţin peste 40 de ani, e căsătorită de la terminarea facultăţii, are un job bun, e cochetă şi pare fericită. Ce-i lipseşte? Din punctul ei de vedere, nimic! Din punctul de vedere al multor altora, cel puţin un copil…
Urmarea naturală a faptului că te căsătoreşti ar fi să ai copii, nu? Altfel, la ce bun să te mai măriţi?! Statisticile însă încep să contrazică această părere tradiţionalistă. În ultimii 20 de ani, s-au înmulţit
nu numai copiii născuţi în afara căsătoriei (în România, un copil din 5 are părinţi necăsătoriţi, în media ultimilor 4-5 ani, conform rapoartelor Eurostat), dar şi cuplurile fără copii. O explicaţie ar fi că unii tineri căsătoriţi amână cu bună ştiinţă momentul în care vor deveni părinţi, încercând să aibă mai întâi o situaţie materială îndestulătoare; o altă explicaţie ar fi faptul că, din cauza stresului şi a altor factori greu cuantificabili, fertilitatea scade alarmant. Dar acestor două teorii li se adaugă şi o a treia situaţie: un mic procentaj de cupluri nu îşi doresc copii. Lucru care, culmea, nu-i împiedi-că deloc să se simtă şi fericiţi (n.r. – în engleză, denumirea categoriilor diferite este mai elocventă: „childless“ – cei care nu au copii, dar îşi doresc, şi „childfree“ – cei care nu vor să aibă copii). Află mai jos povestea interlocutoarei mele, care îmi explică cum poţi avea o viaţă normală, fericită, fără să ai copii.
Relaţii: De ce eșuează și a doua căsnicie

Întrebarea mi se pune frecvent

Oamenii mă întreabă frecvent de ce nu am copii. Nu mă cataloghează, cel puţin nu făţiş, ca fiind ciudată, dar mi se pune întrebarea frecvent“, spune Alexandra.
Cel mai adesea, ceilalţi cred că am o problemă de sănătate, că n-am putut să fac copii. Dar nu e cazul – nu am vrut! Pur şi simplu, la un moment dat, am conştientizat că nu-mi doresc copii. În momentul în care s-a pus pentru prima dată problema, nu mai eram adolescentă – aveam deja o relaţie stabilă. Dar prima dată când am mi-am rostit gândul cu voce tare a fost înainte de căsătorie, când i-am spus viitorul meu soţ: «OK, mă căsătoresc,  dar îţi spun de pe acum că eu nu vreau copii. Şi că o să avem doar dacă eu mă răzgândesc la un moment dat.»

Soţul meu a crezut că e doar o toană

Alexandra crede că e şi o formă de egoism în comportamentul ei, dar, ca explicaţie pentru decizia de a nu avea copii, îmi povesteşte de spaima pe care o are faţă de un copil foarte mic, cu care nu crede că ar şti cum să se poarte, teama de perioada de sarcină şi, mai ales, faptul că un copil îţi schimbă viaţa cu totul: „În momentul în care îl ai, îl ai! Nu mai există cale de în-toarcere. Deşi toată lumea îmi spune că viaţa ţi se schimbă radical după ce ai un copil, nu cred că ţi se schimbă neapărat în bine… Bănuiesc că, în momentul în care i-am spus că nu vreau copii, soţul meu a crezut că e vorba de o toană. A mai adus problema în discuţie doar de două ori: o dată într-un caz în care apăruseră nişte tensiuni între noi; a folosit asta pe post de reproş. De fapt, asta a fost a doua oară… Prima oară era totul OK între noi şi m-a întrebat: «Ei, nu te-ai răzgândit, n-ar fi momentul acum să avem un copil?» I-am spus că da, ar fi momentul, dar să vedem, să mai lăsăm să treacă un pic de timp… De fapt, am tras de timp.“
Căsătorie versus Celibat! Tu ce alegi?

Îmi lipseşte instinctul matern

Cititoarea noastră mai spune că bănuieşte că nu are simţul maternităţii dezvoltat în niciun fel sau că l-a negat la un moment dat, iar apoi l-a pierdut cumva, pentru totdeauna. „Când eram mică, mă jucam cu păpuşile pentru că aşa mi se părea normal: dacă mi s-a cumpărat o păpuşă, asta însemna că trebuia să mă joc cu ea! Dar, de fapt, cred că e o problemă de instinct, care îmi lipseşte. Mă gândesc adesea ce-o fi cu mine, de unde mi se trage, caut adânc, în copilărie, dar nu găsesc nicio explicaţi. Nu ştiu dacă e normal sau anormal comportamentul meu. E posibil să fi fost prea răsfăţată în copilărie şi să am impresia că, în momentul în care eu aş avea copii, mi-aş pierde statutul meu de copil. Dar totul e la modul inconştient…

Nimic nu e imposibil

Singurul regret pe care îl are Alexandra este legat de părinţii ei, care suferă foarte tare, deoarece au ajuns la vârsta la care ar fi trebuit să fie bunici de ceva vreme. „Îi şi simt pe ai mei cum suferă şi-mi şi spun cât de mult s-ar bucura să aibă un nepot. E singurul lucru care mă macină de fapt – că îi văd că suferă. S-ar putea ca, în viitor, să-mi doresc să adopt un copil. Acum câţiva ani, aş fi zis categoric nu, dar am ajuns la vârsta la care să nu spun niciodată «niciodată». Deci nu ştiu, nu spun că e posibil sau imposibil să am un copil în viitorul apropiat.

Părinţii sunt nişte adulţi mai deprimaţi decât cei fără copii

Un studiu al Asociaţiei Americane de Sociologie a demonstrat că adulţii care sunt şi părinţi sunt frecvent deprimaţi comparativ cu cei care nu au copii. Cele mai fericite par a fi cuplurile stabile, dar fără copii, pe un loc intermediar situându-se celibatarii. Rezultatele sunt întărite de un alt studiu, care a încercat să descopere lucrurile considerate de cupluri a fi secretele fericirii în doi. Surprinzător, prezenţa copiilor se situează abia pe la mijlocul listei, dacă nu chiar mai jos. De ce nu mai sunt copiii atât de importanţi? Pentru că adulţii moderni au o sferă mult mai extinsă de preocupări comparativ cu generaţiile anterioare, multe dintre ele gravitând în jurul propriei lor persoane (serviciu, hobby-uri, sport, cursuri de dezvoltare personală), şi nu în jurul copiilor care, la rândul lor, devin mai puţin dependenţi de părinţi.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro