Lucian Dan Teodorovici: „Literatura română, în ansamblu, n-a trăit un moment european mai fericit decât cel actual“

De pe

La Gala Industriei de Carte din România, Bogdan-Alexandru Stănescu a povestit despre Matei Brunul, cel mai recent roman semnat de Lucian Dan Teodorovici. Era atât de entuziasmat de cartea aceasta, încât mi-a stârnit curiozitatea, așa că am citit-o și eu.
E un roman cu o atmosferă extraordinară, eu am avut momente în care mi se părea că Matei stă pe un scaun și mă privește, ori îl zăresc printre trecătorii grăbiţi, mergând încet, cu capul în pământ, șoptind doar el știe ce păpușii.
După ce a cunoscut ororile detenţiei și tortura din lagărele de muncă, Bruno Matei nu mai știe cine e și se refugiază în lumea marionetelor, ducând o existenţă gri, pe alocuri primejdioasă. Împreună cu tovarășul Bojin și cu Eliza, singurele constante ale prezentului său, el dezleagă misterul trecutului, dar trebuie să înfrunte implicaţiile acestuia. Acesta ar fi rezumatul rezumat al cărţii. Autorul vă dezvăluie în cele ce urmează câte ceva din alchimia romanului, dar aventura lecturii vă aparţine în întregime.

În biografia lui Bruno Matei sunt multe sincope, ca și când ar fi o marionetă construită din piese disparate. Cum aţi construit acest personaj, știu că există și o povestea reală care l-a inspirat?

Sunt sincope, e adevărat, dar ele se acoperă cu sens pe parcurs. Căci memoria pierdută a protagonistului nu e pierdută şi pentru cititor – el ştie ceea ce Brunul a uitat. Din punctul de vedere al lui Bruno Matei însă, sigur, golul imens de memorie pe care-l are îl transformă într-un fel de „marionetă construită din piese disparate”. Pînă la urmă însă, şi cu memoria în stare relativ bună, cred că observaţia este valabilă pentru oricine dintre noi, nu?
Altfel, personajul a plecat, într-adevăr, de la o poveste reală, pe care am descoperit-o în cartea Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid. Însă doar punctul de pornire e comun: acolo, Ioanid descrie drama unui deţinut pe nume Sviatoslav Tăbăcaru, care-şi pierduse memoria după ce fusese lovit în cap, cu un piolet, de un gardian. Am preluat povestea asta reală, abia schiţată, şi am pornit de la ea în construirea „vieţii” lui Bruno Matei. Abia de curând, la deja câteva luni după apariţia romanului meu, am dat întâmplător, datorită Internetului, de un urmaş al lui Sviatoslav Tăbăcaru. Mi-a spus că bunicul lui a trăit mult, până după ’90 dacă reţin bine, iar memoria pierdută în închisoare nu i-a mai revenit niciodată… Am fost realmente emoţionat de discuţia asta, o spun sincer, deşi, repet, Matei Brunul are foarte puţine tangenţe cu această viaţă reală despre care am pomenit.

Eliza este un personaj care capătă importanţă pe parcursul cărţii mai ales prin faptul că niciodată nu dezvăluiţi prea multe despre ea. De ce aţi ales ca partenera lui Matei să fie atât de misterioasă?

Haideţi să vă răspund ceva mai plastic şi mai pe ideea romanului. Există, zic eu, trei elemente esenţiale în teatrul de marionete: mânuitorul, păpuşa şi umbra păpuşii. Într-unul dintre nivelurile simbolice ale romanului meu, mânuitorul poate fi considerat securistul Bojin. Păpuşa, în cadrul aceluiaşi nivel de interpretare, ar fi Brunul. Cum poate fi, în consecinţă, o „umbră” precum Eliza mai pregnantă decât „marioneta”?
Există şi alte explicaţii, desigur, cea de mai sus merge pe acel nivel larg receptat în presa culturală, dar pe care eu, vă spun sincer, am mizat destul de puţin. Adică metafora asta a „păpuşarului mânuit”, cum s-a spus, nu e una dintre mizele grele ale cărţii, a fost mai degrabă un mijloc de a spune altceva. N-o să vorbesc însă eu despre acel altceva, trebuie să o facă romanul prin el însuşi. Dar, revenind la Eliza şi la „misterul” ei, cred, simplu spus, că ar fi fost plictisitor şi conformist ca toate personajele principale să fie la fel de expuse cititorului, să aibă la fel de multă „carne literară”, să fie la fel de vii. Dacă spui totul despre unul, poate e bine să fii mai reţinut în privinţa altuia. Astfel, cititorul îşi poate construi singur o biografie doar sugerată de scriitor. Şi, mai ales, îşi poate oferi explicaţii proprii cu privire la naraţiunea pe care o citeşte. 

Matei este o victimă a istoriei, un prizonier al conjuncturilor, un manipulat? Cum îl vedeţi?

Vedeţi, asta e o întrebare la care aş prefera să nu răspund, pentru că prin ea aş crea o grilă de interpretare din punctul de vedere al scriitorului. Şi cred că nu e bine să faci aşa. Bruno Matei e exact aşa cum îl vedeţi dumneavoastră şi cum îl vede orice cititor.

Matei Brunul este romanul cu care aţi dat lovitura, după cum spunea la Gala Industriei de Carte Bogdan-Alexandru Stănescu. Privind retrospectiv, ce a fost diferit în procesul creativ al acestei cărţi faţă de celelalte?

Totul a fost diferit. În primul rând, e a doua carte de „maturitate”, să spunem, după Celelalte poveşti de dragoste. Toate celelalte cărţi ale mele le-am scris până la vârsta de 24 de ani. Am avut apoi aproape 10 ani în care, practic, n-am mai scris nimic. Dar am publicat, conform unui principiu amuzant în formă, dar deloc complicat de înţeles în fond: am publicat ceea ce scrisesem până la 24 de ani. 
Totul a fost diferit şi pentru că Matei Brunul a fost prima carte pe care am scris-o „cu program”: m-am trezit în fiecare dimineaţă la 4.30, am încercat în fiecare dimineaţă să duc povestea mai încolo. N-am reuşit întotdeauna, dar cât timp am lucrat la carte, m-am trezit fără excepţie la ora 4.30. În unele dimineţi, neieşindu-mi nimic, mi-am ocupat vremea jucând Age of Empires, în loc să avansez în povestea Brunului. Dar, oricum, a fost altceva decât până acum, când scriam mult mai dezordonat, aşteptând „inspiraţia”. 

Amnezia lui Matei este o formă de autoapărare în faţa ororilor trăite, o protecţie contra prezentului, reflectă o stare a societăţii actuale faţă de trecutul nostru comunist, dezvăluit și discutat prea puţin?

Uf, iarăşi ar trebui să vorbesc eu despre sensurile poveştii, iar poziţia e dificilă. 🙂 O să răspund totuşi: amnezia lui e cam tot ce aţi afirmat în întrebare. Dar, înainte de toate, e un mod de a spune o poveste. Căci ce ar fi fost Matei Brunul fără amnezia protagonistului? O relatare despre atrocităţile din închisorile comuniste, atât. Or, n-aş fi putut „concura” (scuze pentru cuvântul acesta pe care nu ştiu dacă-l salvează nici ghilimelele) cu victimele reale ale obsedantului deceniu, care şi-au scris înfiorătoarele poveşti în anii postrevoluţionari. Nu aveam, adică, nici o şansă venind cu povestea mea fictivă lângă aceste atât de tragice poveşti reale. Amnezia lui Bruno, ca să scurtez, a fost un unghi de abordare literar. Alături de alte câteva, desigur.

Dintre toate cărţile scrise de dumneavoastră până acum, Matei Brunul s-a bucurat de o expunere media generoasă. Cronicile au fost în majoritate pozitive, cartea va fi tradusă în câteva ţări, e multi-premiat. E un roman care poate fi numit bestseller sau e prea devreme, încă?

„Bestseller” e un cuvânt care se referă strict la vânzări. Or, deşi cartea s-a vândut bine pentru piaţa românească, n-aş avea în nici un caz pretenţia s-o numesc campioană la vânzări. Problema, pe care am prevăzut-o încă dinainte de apariţie, e că mulţi se şi feresc s-o citească dintr-un motiv care mie, subiectiv fiind, îmi pare aberant, dar e simplu de explicat în fond: s-au săturat, spun, de cărţi „despre comunism”. Am avut mai multe justificări de genul ăsta, chiar amici care mi-au mărturisit că n-au citit romanul pe motivul amintit. Sau sunt unii oameni care au cumpărat deja cartea, dar îmi spun că aşteaptă să aibă „starea” necesară pentru lectură. Ce pot să le zic? Rămân doar cu o anume frustrare, căci ştiu o sumedenie de alţi cititori care au dat pur şi simplu o şansă cărţii deschizând-o şi care mi-au spus că n-au mai lăsat-o practic din mână până la final. Şi e vorba de zeci, ba chiar n-am să exagerez deloc afirmând că au fost peste o sută de oameni, necunoscuţi mie până atunci, care mi-au scris pe Facebook, au luat legătura cu mine prin e-mail sau, pur şi simplu, m-au abordat la vreun eveniment public pentru a-mi spune asta. Funcţionează însă, pe de altă parte, destul de mult acea prejudecată amintită, iar eu am cam obosit să le explic tuturor, fiecăruia în parte, că nu e tocmai o carte despre comunism. Până la urmă, e alegerea fiecăruia ce citeşte, când citeşte. Tot ce pot să-mi doresc eu e ca acei oameni care au reţinerea asta bazată pe prejudecată să dea o şansă romanului.
Mai ţin să fac o observaţie aici. Noi, românii, îmi asum vina de a generaliza, suntem construiţi se pare într-un fel destul de straniu. Dacă veţi citi blogurile, forumurile ziarelor de cultură, dacă vă veţi uita la televiziuni în rarele momente pe care le dedică acestui domeniu, veţi observa o notă dominantă: toţi ne plângem că nu ne respectăm valorile. Atenţie, e o observaţie generală, nu îndrăznesc, nu vreau eu să mă includ printre aceste „valori”. Citesc nenumărate comentarii despre cum Ionescu, Cioran, Eliade etc. au fost nevoiţi să plece în afara ţării pentru a reuşi. Dacă-mi permiteţi, pentru că i-am amintit pe cei trei, o să dau un citat din ceea ce scria un membru al aceleiaşi generaţii. E vorba despre Mihail Sebastian, care în Jurnalul său nota în 1940: „Adevărul e că nu se vinde. Dacă mai era nevoie să aflu încă o dată, eu nu sunt un autor de succes. Când există un editor care să facă reclamă, să difuzeze, să insiste, o carte a mea se vinde în 3.000 de exemplare. Dar când lipseşte şi asta, o carte poate trece neobservată în librării”. Vorbim despre o perioadă în care nu exista „concurenţa” televizorului, nici a Internetului etc. 3.000 de exemplare, ca succes absolut pentru un autor pe care azi îl acceptăm printre clasici! Cum stă deci treaba cu valorile în România? De ce a reuşit un Ionescu abia la Paris, adică abia după ce a devenit Ionesco? L-a ajutat cumva statul francez? Căci noi, când ne plângem de nerespectarea valorilor, dăm permanent vina pe stat. Eu însă n-am, ca scriitor, nici un motiv să mă plâng de stat. ICR-ul a fost extraordinar în ultimii ani, ca sprijinitor al artelor în România. Nu mă pot plânge nici de altele. Mă plâng însă, fără a avea vreo rezolvare în sensul ăsta, de cei care… se plâng că nu ne respectăm valorile. Mi se pare uluitor că, în 1940, Mihail Sebastian (care, accept, nu era unul dintre numele mari, dar era deja un scriitor demn de luat în seamă) vindea maximum 3.000 de exemplare. Mi se pare uluitor că, într-o ţară de 20 de milioane de locuitori, un scriitor se cheamă că „vinde bine” dacă epuizează în doi ani un tiraj de 2.000 de exemplare. Iar aici nu mai e vina statului. E vina noastră, a acelora dintre noi, foarte mulţi, care ne plângem întotdeauna de ceilalţi. A acelora dintre noi care nu ştiu că, la jumătate din populaţia noastră, Ungaria are un tiraj mediu aproape dublu la cărţi. Sau Polonia – mi-e şi greu să mai vorbesc. În Polonia, acum trei ani, am văzut o listă a celor mai vânduţi scriitori: în primii 10, nu mai puţin de 9 erau polonezi. Şi aveau toţi tiraje de peste 40.000 de exemplare. S-o fi datorând asta statului? În fine, era un lucru pe care ţineam de mult să-l spun. Şi, deşi am vorbit în general, am dat astfel şi un răspuns întrebării privitoare la „bestseller”. În România, cuvântul ăsta nu-şi prea are sensul…

Ce m-a bântuit pe mine câteva zile după ce am terminat romanul – atmosfera. Acalmia dinaintea furtunii, senzaţia că tot timpul e cineva care te privește din umbră, că realitatea nu e ceea ce pare. Felicitări, nu știu cum aţi reușit să creaţi această atmosferă, poate ne dezvăluiţi acum :).

Virgijnia Costeschi – Bookmag.ro

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Câți bani câștigă Delia pe o oră de cântat

Câți bani câștigă Delia pe o oră de cântat