„Eat, pray, love” sau cum cartea bate filmul

De Nicoleta Galeteanu pe

Cei care nu au avut curiozitatea să citească romanul – fenomen al lui Elizabeth Gilbert, probabil că nu o vor face nici după ce vor trece pe la cinematograf.
Pelicula, cu toată frenezia creată în jurul ei şi al Juliei Roberts, nu stârneşte decât poftă de „spaghetti” şi pizza şi câteva animozităţi despre oamenii frustraţi.

Dacă mulţi au citit cu sete paginile romanului, au adorat povestea scriitoarei şi au urmărit entuziaşti trailerul în care eroina părea să strălucească în pielea Juliei Roberts, ca mai toate rolurile ei de altfel, în realitatea ecranizată însă, povestea este neglijată de o intrigă stearpă, neglijent conturată, iar personajul lui Liz Gilbert te face să o urăşti pe Julia Roberts.

În carte, Liz câştigă înţelegerea, compasiunea şi susţinerea cititorilor ca răspuns la dezamăgirea şi neîmplinirile sufleteşti care o macină, dar regizorul nu-i acordă niciun minut personajului ca să le arate.

În ciuda frustrărilor personale, viaţa ei arată absolut minunat, soţul ei este aproape perfect, o iubeşte enorm şi în plus este şi amuzant, iar prietena ei cea mai bună este „pâinea (neagră) lui Dumnezeu”.

Cu toate astea, dar sub pretextul că până acum „nu a trăit pentru ea”, decide, în mod egoist, fără vreun resentiment, să se despartă de soţul care o adoră şi este capabil să îi ierte egoismul şi să îşi asume vina sau micile neatenţii.

Există, se înţelege, anumite bariere de transpunere a secvenţei epice în plan regizoral, iar cartea nu expune decât viziunea subiectivă şi trăirile personale ale lui Elizabeth Gilbert.

Şi totuşi, fără un pretext acceptabil, care să constituie măcar motiv de divorţ, Liz îl părăseşte pe Steven, în ciuda rugăminţilor lui şi a scenelor sentimentaliste şi haioase pe care le face. Şi tot acest joc, doar pentru ca Liz să îşi aleagă o nouă „victimă” a capriciilor ei spontane şi confuze, întruchipată în persoana fremecătorului David, un tânăr actor care îi face jocul şi la propriu, făcându-şi apariţia în unul dintre rolurile scriitoarei.

Alături de acesta, scriitoarea noastră cade într-o depresie profundă, dar suficient de „camuflată” privitorului, alimentată în plus de apetenţa lui David pentru spiritualitatea orientalistă, meditaţia Gurugita, ceea ce naşte în cazul lui Liz o nouă frustrare.

Posibil ca „Mona Lisa” să nu fie tocmai o distribuţie nepotrivită în scenariul lui Ryan Murphy, însă Billy Crudup – care face un rol de ispravă în „Stage Beauty” -, precum şi fermecătorul James Franco se disting prin prestaţii de mare clasă, fiind, în mod natural, extraordinar de eleganţi în rolurile lor. 

Rămâne captivantă povestea propriei descoperiri, este molipsitor spiritul său libertin, puterea de a ocoli cutume sociale – în familie, în religie – şi pofta cu care personajul îşi trăieşte viaţa după propriul său plac.

Momentul periplului este seducător, redat într-o manieră regizorală foarte captivantă, cu cadre expresive, peisaje pitoreşti şi un spectacol culinar absolut covârşitor.

De aici, povestea începe să ruleze, acţiunea este mai vibrantă, platitudinea epică fiind revigorată şi prin scene comice, glume sprintene şi agitaţia gesticulară a italienilor.

O greşeală deloc neglijabilă care scapă echipei de filmare apare în replica Juliei Roberts care, relatând itinerariul călătoriei lui Ketut, confundă Roma cu Londra („m-am îndopat în Londra”).

Este de apreciat evoluţia Juliei Roberts în momentul ascezei în India, imaginea „geniului” inadaptabil de a se converti la practici spirituale greu accesibile, fiind de o naturaleţe actoricească dezarmantă. Iar Richard din Texas (Richard Jenkins) este o apariţie inspirantă şi sclipitoare, personajul reuşind să împrumute asperităţii atmosferei din ashram o doză de umor sarcastic şi carismă.

Foto: NorthFoto

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro