Chiar dacă se află astăzi în plină glorie, chirurgia estetică nu este o invenţie a divelor de la Hollywood. Primele intervenţii de acest gen au avut loc acum 4000 de ani, în India.
Desigur, în anul 2000 î.e.n oamenii nu se gândeau încă să îmbunătăţească un aspect normal, ci doreau să repare greşelile naturii, adică malformaţiile congenitale sau urmările unor accidente, răni etc., deci ar trebui să vorbim despre chirurgie reconstructivă, nu estetică.
Rinoplastia, prima operaţie estetică
Primele încercări de chirurgie plastică s-au concentrat asupra reconstrucţiei nazale. Tăierea nasului era o pedeapsă aplicată pentru multe genuri de infracţiuni, aşa că erau destui doritori de nasuri noi. Desigur, rezultatele erau slabe pe atunci fiindcă nu se cunoşteau mediul steril, antibioticele sau anestezia.
Mai târziu, grecii, egiptenii şi romanii au încercat şi ei chirurgia plastică. Se crede că romanii erau capabili să repare urechi retezate în luptă încă din secolul I î.e.n şi chiar ar fi încercat o reducţie mamară asupra unui bărbat foarte gras. Mai mult, chirurgii lor se pricepeau de minune să repare cicatricile de pe spate, care erau considerate motiv de mare ruşine. O cicatrice pe spate însemna că posesorul a întors spatele unei lupte sau a fost biciuit ca un sclav.
Religia, un obstacol în calea chirurgiei estetice
Egiptenii, deşi nu foloseau chirurgia estetică pe oameni vii, obişnuiau să înfrumuseţeze morţii. Arheologii au găsit mumii care aveau bandaje introduse sub pielea obrajilor pentru a le evidenţia pomeţii.
Odată cu căderea Imperiului Roman şi dezvoltarea creştinismului, chirurgia estetică a intrat într-un con de umbră şi acolo a rămas pe tot parcursul Evului Mediu. Preocupaţi mai mult de religie şi spiritualitate, oamenii nu mai acordau atâta importanţă aspectului exterior, ba chiar unii preoţi îi îndemnau să refuze cu totul ajutorul medicilor, în ideea că numai Dumnezeu decide cine trăieşte şi cine moare. Dacă adăugăm condiţiile precare de igienă caracteristice Evului Mediu, se înţelege de ce chirurgia estetică a dat înapoi în această perioadă.
Ea a mai câştigat puţin teren în Renaştere, dar de data aceasta operaţiile erau realizate de bărbieri. Se pare că în această perioadă ar fi fost realizată prima reducţie mamară, asupra unei femei cu sânii foarte mari.
Cu braţul prins de nas
Secretul unei rinoplastii reuşite era deţinut de doi bărbieri italieni, tată şi fiu, care luau piele de pe braţ, apoi o coseau peste nas. Singura problemă era că grefa de piele, trebuia să rămână timp de 20 de zile ataşată şi de braţ şi de nas. Desigur, uneori se mai întâpla ca un nas să cadă dacă era suflat prea tare…
Oricum, intervenţiile plastice, ca orice altă operaţie, erau o adevărată tortură din moment ce nu exista încă anestezie, aşa că doritorii erau încă puţini.
În anii 1700, când chirurgii englezi au asistat la câteva operaţii estetice reuşite în India, europenii şi-au regăsit interesul faţă de chirurgia plastică. Iar în următorul secol au apărut doi oameni, un european şi un american care au studiat cu adevărat chirugia cosmetică, atât din punct de vedere medical, cât şi etic.
Descoperirea anesteziei nu a făcut decât să încurajeze experimentele lor, care au devenit cu atât mai importante odată cu cele două războaie mondiale. Ca niciodată până atunci lumea era plină de bărbaţi cu feţele mutilate în lupta şi era nevoie de chirurgi care să le redea un aspect normal.
În paralel cu chirurgia reconstructivă, s-a dezvoltat şi cea estetică. În 1901 s-a realizat în Germania primul lifting facial, iar în anii ’20 o încercare de liposucţie s-a terminat tragic după ce pacienta, model de profesie, s-a ales cu o cangrena şi a trebuit să i se amputeze un picior. Evident, au mai trecut câteva zeci de ani până la următoarea încercare.
Totuşi, nici specialiştii, nici pacienţii nu s-au lăsat descurajaţi, astfel că în curând a apărut noţiunea de chirurgie cosmetică – intervenţiile făcute asupra oamenilor sănătoşi. În anii ’60 mărirea sânilor cu silicon era o necesitate pentru orice „balerină” care se respecta. Numai că nu se inventaseră încă implanturile de astăzi, ci se injecta silicon lichid, folosit în timpul războielor pentru a reface picioarele distruse de poliomielită. Cu timpul, efectele secundare grave – infecţii, lăsarea sânilor – au început să le sperie pe femei.
Spre bucuria lor, s-au inventat implanturile moderne dar şi alte zeci de tehnici care fac operaţiile mai uşor de suportat, mai rapide şi mai sigure.
În ultimii ani lucrurile au avansat atât de repede încât astăzi este posibil aproape orice, de la acoperirea cicatricilor uriaşe până la transformarea unui nas mare de bărbat negru, într-unul mic, de femeie albă.