Despre limite

De Lavinia Petrea, pe

Așa cum v-am obișnuit, Lavinia Petrea, prezentatoarea știrilor dimineții de la PRO TV, ne povestește în fiecare ediție Unica despre provocările rolului său de mamă a trei copii. De data aceasta am fost curioase să aflăm care sunt regulile casei, când și, mai ales, cum le spune „Nu“ celor mici.

Idealul

„Eu nu o să le spun «NU» copiilor mei. O să-i las să facă orice doresc, o să-i las să se exprime liber, cât vor, cum vor, o să-i încurajez să ia propriile decizii, o să-i las să își rezolve singuri conflictele cu alți copii, toată atenția mea va fi doar pentru ei, nu o să le impun reguli sau limite, ca să nu le inhib geniul, o să fiu prietena lor, o să fiu… o să…“

„O să fii așa cum o să înveți să fii, experimentând alături de copiii tăi, Lavinia“, îi spun eu, acum mamă a trei copii, Laviniei de acum șase ani care își dorea atât de mult să fie mamă. Una perfectă, care să bifeze idealuri aranjate frumos, cu liniuță, într-o listă imaginară. Unele sunt încă acolo, încerc să nu uit de ele și le aplic în educația copiilor mei… pe altele le-am tăiat însă «cu roșu».“

Realitatea

De câteva zile sunt într-o pasă… melancolică, să-i zicem. Da! Nu întotdeauna sunt convinsă că alegerile și metodele mele de a-mi crește copii sunt cele mai bune. Uneori mă întreb dacă merită tot efortul și timpul în care stau zeci de minute răbdătoare și plină de afecțiune ca să le treacă câte-o criză de nervi sau să le explic iar și iar câte-un lucru.

Apoi mă trezesc că a trecut ziua, nu am făcut mai nimic, iar întunericul mă găsește stând pe jos, lângă patul în care m-aș întinde și aș adormi într-o clipă, și vorbindu-i cu blândețe lui Karin, fiica noastră cea mică, despre faptul că fiecare trebuie să doarmă în patul lui.

Starea melancolică mă prinde într-un plin proces de stabilire a unor noi limite în relația cu Karin, care recent a împlinit 2 ani. Dulcea tristețe se explică și prin faptul că un astfel de proces îmi aduce și sentimente confuze și chiar de vinovăție.

Din experiențele cu frații ei, știu cât de dificilă este vârsta între 2 și 3 ani și, odată luată hotărârea de a face unele schimbări sau de a impune limite, trebuie să fii și foarte tare, pentru că se lasă cu plânsete, cu dramatism și cu un teatru atât de bun, încât ai da orice ca momentul să fie depășit. Dacă simți că nu ești un părinte pregătit să aplici cu fermitate și perseverență deciziile luate, mai bine amâni momentul.

Ce se întâmplă când nu există limite

Am ajuns la concluzia că pe fiica noastră cea mai mică, Karin, am ținut-o prea mult în brațe. „Ei, și ce?! E copil, e mică, are nevoie de afecțiune, caută dragoste și atenție când vrea în brațe“, mi-ar spune un cor de mame la unison.

„Poate!“, aș spune eu, dacă am vorbi despre un copil care într-adevăr ar avea parte de prea puțin timp acordat de părinții foarte ocupați ori incapabili să își arate afecțiunea. Dar nu este și cazul meu.

Indiferent de cât timp îmi petreceam cu fetița mică, individual, ea tot mai mult își dorea să fie purtată în brațe. Și nu spun întâmplător „purtată“ în brațe, pentru că nu era suficient să o țin șezând pe ceva, ci mă punea să mă și ridic. Brațele mele deveniseră pentru Karin reduta cucerită în fața fraților.

De acolo, de sus, biruitoare, îi privea pe ceilalți și se simțea stăpâna mea. Și voia să fie și plimbată ca să-și trâmbițeze victoria. Dacă nu eram eu, proceda la fel cu alte brațe pe care ea considera că trebuie să le cucerească pentru a se simți stăpână. La fel făcea și la grădiniță.

Și, dacă nu primea asta, acasă sau la grădiniță, plângea… și plângea din ce în ce mai dramatic până când „victima“ ceda. Povestea aceasta îi afecta și pe frați, și pe ceilalți copii de la grădiniță, dar și pe ea, care plângea și făcea crize dacă nu era plimbată în brațe.

Mi-am dat seama că trebuie să iau atitudine și să impun limite. În schimbul acestor plimbări, stau lângă ea, o mângâi, o pup și îi explic că brațele mele sunt acolo să-i ofere dragoste, dar nu sunt un mijloc de transport. Pentru asta are picioare și se descurcă foarte bine singură.

Nu am depășit complet momentul, dar stăm mult mai bine. Și ea, și eu.

Limitele impuse cu blândețe și răbdare

Vă mărturisesc că, fără să fi impus limite în relația mea cu copiii, m-aș fi aflat acum într-un haos total. O mamă nu trebuie să fie sclava copiilor săi. Nu cred că face bine cuiva.

Da! O mamă este sclava puiului ei la nivel emoțional, însă acest sentiment trebuie să rămână în adâncul sufletului și în cel mai nobil mod. Nu mă simt confortabil să le transmit copiilor mesajul că ei pot face orice vor din mine. Că eu pot să duc oricât, orice, că este în regulă ca eu să fac totul în locul lor. Și am înțeles că asta nu are nicio legătură cu dragostea și nici măcar cu disponibilitatea mea de sacrificiu față de ei.

Am înțeles că limitele impuse cu blândețe asigură un echilibru între „mom life“ și tot ceea ce este o femeie dincolo de a fi mamă, dar și între personalitatea unui copil și autoritatea și modelul pe care trebuie să le recunoască în părintele său. Iar acest echilibru asigură în familia mea o stare de bine și de armonie.

Avem și reguli! Deci am tăiat cu roșu din lista mea imaginară și ideea mea de a nu le impune reguli copiilor. La noi în casă regulile țin de siguranța lor și a noastră, dar și de ceea ce eu numesc „bun-simț“.

„Nu ne lovim!“, „Nu ne jignim și nu țipăm unii la alții“, „Nu mâncăm prin toată casa, ci la masă“, „Nu călătorim cu mașina fără centuri“, „Nu cumpărăm câte-o jucărie de fiecare dată când mergem la magazin“. E o scurtă listă de „Nu-uri“, la care se mai adaugă câteva în funcție de situație. |n rest, e adevărat, nici mie nu îmi place să le spun „Nu“. Le ofer alternative cât se poate sau le căutăm împreună.

Știu că uneori ajungem la epuizare și ne întrebăm dacă merită tot efortul nostru, când nu alegem cele mai comode variante de a ne educa copiii, dar am fi împăcate să facem altfel?

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro