Tot liceul au fost prietene bune, dar una dintre ele a dezvăluit secretul pe care îl ținea de 4 ani

De Adina Radu pe

Eram în clasa în noua când am zărit o colegă, pe Silvia, pe drumul ce ducea la școală. Ducea o tonă de cărți. Era vineri și mă gândeam că ce copil nebun și-ar lua atâtea cărți pentru a citi în weekend. Silvia trebuia să fie o tocilară.

Eu aveam planificat un weekend senzațional. Mergeam la balul bobocilor și apoi mă întâlneam cu prietenele la mall, așa că mi-am văzut de drum, căci mă grăbeam și eu.

Un grup de copii gălăgioși alergau înspre Silvia. Din două mișcări, au reușit să dărâme toate cărțile Silviei. Cărțile s-au umplut de praf. Ochelarii ei au zburat la câțiva metri. M-am întors și am văzut în ochii ei o tristețe cum nu am văzut niciodată.

Mi-a tresărit inima. Am alergat să o ajut. Puteam să jur că am văzut câteva lacrimi în ochii ei. I-am găsit ochelarii și i-am spus că unii copii sunt chiar nesuferiți și că n-ar trebui să îi ia în seamă. Mi-a zâmbit larg și am simțit recunoștință din partea ei.

Am ajutat la strângerea cărților de pe jos și am întrebat-o unde stă. M-a mirat răspunsul ei, stătea vis-a-vis de blocul meu. Cum nu o văzusem până acum? A venit cu completări, fusese la o școală privată până acum. Uau, nu mai discutasem până acum cu cineva care a mers la o școală privată.

Era o tipă foarte de treabă. Am ajutat-o să ducă teancul de cărți până acasă și am invitat-o să iasă cu grupul nostru de prietene la mall. A acceptat foarte repede.

Ne-am petrecut weekendul împreună. Ne-am distrat și așa am devenit prietene foarte bune. Chiar și prietenele mele au plăcut-o.

A venit ziua de luni. Iat-o iar pe Silvia cu un teanc de cărți.

“Silvia, o să faci ditamai mușchii cărând atâtea cărți.” i-am zis luându-I jumătate din cărțile pe care le duce.

În următorii patru ani, eu și Silvia am ajuns cele mai bune prietene. Eram în clasa a 12-a și începusem să ne gândim la ce facultăți o să ajungem. Ea voia într-un oraș mai mare, eu voiam să rămân în Cluj. Distanța nu era o problemă, la cât de bune prietene ajunsesem. Ea voia să devină medic pediatru, eu voiam să ajung profesoară de engleză.

Silvia era șefă de promoție, cea mai bună elevă din școală și urma să țină un discurs în ultima zi de cursuri în fața întregului liceu. Am tot necăjit-o. I-am spus că e șefa tuturor tocilarilor, dar i-am spus că n-aș vrea să fiu în locul ei, să țin un discurs așa important.

În ultima zi din clasa a 12-a, eram toți adunați în curtea liceului. Silvia arăta spectaculos, cred că devenise cea mai frumoasă și deșteaptă fată din școală. Mai toți băieții o invitau la film. Nu pot să nu recunosc că eram puțin invidioasă. Am îmbrățișat-o și i-am urat succes. Se vedea că are emoții. Am văzut iarăși zâmbetul acela de recunoștință pe care îl văzusem și în ziua în care ne-am cunoscut.

Și-a dres glasul, a luat microfonul și a început:

“Acum, la absolvire ar trebui să mulțumesc tuturor ce m-au ajutat în acești patru ani. Părinți, rude și prieteni. Sunt aici ca să vă spun că să fii prieten cuiva înseamnă să îi dai cel mai prețios dar din lume.”

Silvia și-a continuat discursul povestind de ziua în care ne-am cunoscut. În aceea zi plănuise să se sinucidă, își luase toate manualele, cărțile și lucrurile pe care le avea la școală pentru ca mama ei să nu trebuiască să facă asta după ce va muri ea. S-a uitat spre mine, mi-a zâmbit și a continuat.

“Din fericire, am fost salvată! Prietena mea m-a salvat de aceste gânduri.”

Mama și tatăl ei mă priveau cu recunoștință.

Nu subestima niciodată puterea faptelor tale. Un gest mic poate schimba viața unei persoane.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro