Cele mai frumoase poezii de Adrian Păunescu

Moartea poetului Adrian Păunescu va lăsa un mare gol în poezia românească, spunea Nicolae Manolescu. Poate conştient de acest adevăr, poetul s-a grăbit să lase o ultimă poezie cititorilor săi…
…scrisă pe patul de spital.

Imprevizibil şi înverşunat, sucit şi controverstat, Adrian Păunescu rămâne un poet consecvent şi totodată unul dintre dintre cei mai prolifici scriitori români, cu peste un milion de cărţi vândute.

Cunoscut cu precădere pentru catrenele sale patriotice, poetul a lăsat în urmă sute de poezii fermecătoare despre iubire, viaţă, nebunie sau moarte.

Iată mai jos, câteva dintre cele mai frumoase poezii ale poetului, precum şi ultimul său mesaj liric, scris pe patul de spital.

„La mese mănânc…” Așa a reușit Andra să slăbească! Nu e nicio dietă-minune, nimic ieșit din comun! Oricine poate să îi urmeze exemplul! A spus clar ce a făcut și kilogramele în plus s-au topit!

Recomandarea zilei

1. De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Cu ce post TV ar putea semna Cătălin Măruță după ce a rămas fără emisiune la PRO TV. Florin Călinescu aruncă bomba: „Foarte bine dacă există public”. Ar fi mutarea anului în televiziune!

Recomandarea zilei

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtati-vă de grijă, fraţii mei,
Păziti-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minimă dreptate.

31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

2. Abia acum

Rănit la piept de crivăţul câinesc,
Ce-mi bandajează rănile cu luna,
Abia acum încep să te iubesc
Când simt că te-am pierdut pe totdeauna.

Şi rănile mereu mă vor durea,
Slăvind întâmpinarea ta târzie
Şi-abia acum îţi spun „iubita mea”,
Când nici nu-ţi ştiu adresa spre a-ţi scrie.

Deodată, apa lumii te-a-nghiţit,
Deodată am rămas rănit de crivăţ,
Gesticulând spre minus infinit
Şi construind delicte împotriva-ţi

Atunci când totul se-ntâmplă firesc
Ne-mpotriveam ca soarele şi luna,
Şi-abia acum încep să te iubesc
Când simţ că te-am pierdut pe totdeauna.

Deodată ce spun eu şi ce spui tu
Sunt două înghetate limbi străine
Şi la hotarul dintre da şi nu
Un martor mut mi-ar tot vorbi de tine.

Citește și: Cele mai frumoase poezii de primavara

3. Biet nemuritor la zidul morţii

Numai viteza mă mai ţine viu
Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,
Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu
Că sunt alergător la zidul morţii.

N-am timp la zidul morţii să m-aşez,
Şi combustibil am, de nicăierea,
Probabil unii cred că şi trisez,
Dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.

N-am mai dormit de când eram copil,
Cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,
Iar dacă aş încetini, umil,
M-aş prăbuşi din zid pe totdeauna.

Distanţele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele şi rămase,
Pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,
Vehiculul mi s-a urcat în oase.

A mă mai crede liber, nu încerc,
În toată cursa asta nebunească,
Fiinţei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis să se oprească.

Şi, vai, în toată tragica belea,
Cobor şi urc mereu aceeaşi pantă
Şi nemurirea e o boală grea,
Un fel de plictiseală arogantă.

Destui îşi pot închipui că eu
Ador această-ntrecere vulgară,
Că-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul morţii unui circ la ţară.

Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,
Şi înteleg cu vrere vinovată
Că nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul morţii, niciodată.

Nu pot trăi, precum nu pot muri,
Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,
Nu pierd nimic şi nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul morţii.

4. Condamnaţi

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult si-o gaura de sarpe
sa merg în ea, tăcut şi umilit.

Ce să mai cânt când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat?
O lacrimă fiinţei mele daţi-i
Şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stingeşi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prapadul întinzându-se îl vad
si nu mai e nimic sa mai reziste
acestei sinucideri în prapad.

De n-aş avea puterea diavolească
să înteleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.

Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântaretul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaura de sarpe,
rostesc un acatist si-un dezacord.

Ce sa mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce sa mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
Că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară
Şi că străini vi-s pruncii, cobitori?
Învaţă ei ceva pe dinafară,
Dar n-au părinţi, ei au meditatori.

Voi nu simţiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
Şi iată, din aproape în aproape,
Noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă şi tandră,
Involuntar un cântec fără rang
Te cheamă lânga mine, hai Casandra,
Sărută-mi gâtul gata pentru ştreang.

5. Casa de nebuni

În ultimele zile ale iubirii noastre,
Eu îţi spuneam cuvinte şi tu, cu ochii uzi,
Păreai neputincioasă şi să le mai auzi
Şi mă temeam să caut sau să presimt dezastre

Şi-n noaptea dinaintea plecării spre niciunde
Eu îţi strigam că ninge, plângând la telefon
Şi-aveai atâta pace şi viitor în ton,
Că nici acum nu bănui că te puteai ascunde.

Nu cred că are dreptul o dragoste să moară,
Ca între două bestii, tăcut şi indecent,
Şi fără un adio şi un avertisment,
Şi fără o urare de drum, elementară.

Aştept să-mi spui că suntem, atunci când ai să suni,
Ori eu, ori tu, ori ambii… la casa de nebuni!

6. La adio

Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici nu o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu, la adio tu.

De ce să îţi spun la revedere ?
N-aş mai avea nici un motiv
„Adio” drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
Şi de la mine până la tine
Cuvântul însuşi va-ngheţa
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi-ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Vroiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.

Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să îl schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de atunci nu o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.

Rasfoieste si invata si cele mai frumoase poezii de iarna!

7. Mortul învingător

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,
Un fapt de viaţă mai grozav ca toate,
Un mort este votat majoritar
Şi-n clasament pe toţi cei vii îi bate.

Aşa a fost şi este şi va fi
Conflictul de-ntuneric şi de groază,
Un mort învinge pe cei vii la vot
Şi ei aproape cred că îi trişează.

Şi, vai, absurde autorităţi
Se strâng buluc şi judecă drăceşte
Şi îl declară pe învinsul lui
Învingător, doar pentru că trăieşte.

Şi mortului ce i-a învins pe vii
Nici nu au apucat să-i facă groapă
Şi-n primăria lui de-nvingător
E ordin ca petrecerea să-nceapă.

Şi proştii râd, în nebunia lor,
Întărâtaţi de liniştea nocturnă
Şi unul zice: hai să-l îngropăm,
La locul care-i place lui, în urnă.

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,
Politică de-a pururi surdo-mută,
Învingătorul se întoarce-n sat,
Dar voturile lor nu-i mai ajută.

Probabil, e-o parabolă, aici,
Chiar dacă nu o pomeneşte cartea,
Trăim învinşi în fiecare zi,
Iar, ca să biruim, plătim cu moartea.

8. Preacuvântare

Simt inima dictându-mi ritmul ei
Şi-ncep să scriu aşa cum ea îmi bate
O carte pură, fără de idei,
O carte de pasteluri vinovate.
Ca-n fiecare vers sinucigaş
Mereu e o întâmplare care plânge,
Mereu e condamnat un peisaj,
Mereu natura e un desant de sânge.
Şi inima îmi spune să pun munţi
Şi văi să pun în vers, păduri şi nume.
Să uit că noi ca oameni stăm înfrânţi
Spre-a fi învingători tot noi ca lume.
Natura e sătulă de idei,
Şi a găsit vindecătoarea cale,
Noi suntem numai copiile ei,
Ea-i seiful actelor originale.
Acuma când murim ne-ntoarcem blând
Cu toţii spre ediţia cea pură
Şi ploile ne-aşează murmurând
În matricea primară din natură.
Am fost risipitori şi guralivi,
Am urmărit halucinante ţeluri,
Murim, redevenind definitivi,
Spre-a reintra în temple şi-n pasteluri.
Iată de ce simt inima în piept
Dictându-mi ea pasteluri pentru-o carte
Şi-un trăsnet din natură mai aştept
Ce scriu aici să ardă mai departe.

Citeste si aceasta colectie de poezii pentru copii!

9. Un gând de iarnă

Când primele ninsori or să se cearnă,
Atunci va fi mai greu de cei plecati,
Atunci să cânti peste al vieţii zaţ,
Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,
Un foc din vatra stânilor să smulgi,
Şi, cu puterea disperării dulci,
Să-l laşi deasupra spaţiului să cadă.

Se vor aşterne între noi vecernii,
Din clopote cădea-vor chiciuri mari,
Atunci visez, frumoasă, să apari
La marile instanţe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

10. Totuşi, iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.
Motoarele lumii sunt stinse
Retele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.
Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.
Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.
Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când esti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.
Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închizitii te cer.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj si mă tem.