„Când eu nu voi mai fi…”. Scrisorile unui tată către fiul său

De Mihaela Dobre pe
Rafael Zoehler și-a pierdut tatăl când avea doar opt ani, dar cu toate acestea întreaga lui viață a fost ghidată de părintele său cu ajutorul unor scrisori pe care i le-a lăsat înainte să moară:

„Moartea surprinde mereu. Nimeni nu se așteaptă s vină. Nici măcar pacienții cu boli în faze terminale nu se gândesc că vor muri într-o zi sau două. Poate peste o sătămână, dar cu condiția să fie mereu „săptămâna viitoare”.

Nu suntem niciodată pregătiți. Niciodată nu este momentul potrivit. Când vine vremea, îți dai seama că nu ai făcut tot ceea ce și-ai propus. Sfârșitul te surprinde mereu, etse cumplit pentru văduve și plictisitor pentru copiii care nu prea înțeleg ce înseamnă o înmormântare (Slavă Domnului).

La fel s-a întâmplat și cu tatăl meu. De fapt, moartea lui a fost și mai neașteptată. A murit la 27 de ani. Aceeași vârstă la care ne-au părăsit câțiva muzicieni faimoși. Era tânăr. Mult prea tânăr. Tatăl meu nu a fost nici muzician nici o persoană faimoasă. Cancerul nu își alege victimele. S-a dus când eram mic și așa am aflat ce este o înmormântare. Aveam opt ani și jumătate, suficient cât să îmi aduc aminte și să îmi fie dor de el întreaga viață. Dacă ar fi murit mai devreme, nu aș fi avut nicio amintire cu el și nu aș fi simțit durere. Dar nu aș fi avut un tată în viața mea. Însă eu am avut un tată.

Am avut un tată care știa să fie și serios și amuzant. Un tată care făcea o glumă înainte să mă pedepsească. Astfel, nu mă simțeam atât de vinovat. Un tată care mă pupa pe frunte înainte să merg la culcare. Un obicei pe care l-am luat și eu pentru copiii mei. Un tată care m-a obligat să țin cu aceeași echipă de fotbal ca el și care îmi explica lucrurile mai bine ca mama. Un tată de care îmi va fi dor mereu.

Nu mi-a spus niciodată că mai are puțin de trăit. Chiar și când zăcea pe patul lui de spital întubat, nu mi-a spus nimic. Tatăl meu făcea planuri pentru anul viitor chiar dacă știa că nu va mai fi lângă noi nici măcar luna viitoare. Anul viitor urma să meargă la pescuit, să călătorească, să viziteze locuri pe care nu le mai văzuse înainte. Anul viitor avea să fie unul fantastic. Trăiam același vis.

Cred, de fapt sunt sigur, că asta ne va aduce noroc. Era superstițios. Gândindu-se la viitor, era modalitatea lui de a menține speranța vie. M-a făcut să râd pănă în ultimul moment. Știa. Și nu mi-a spus. Nu m-a văzut plângând.

Și, deodată, anul viitor s-a sfârșit înainte de a începe.

Mama m-a luat de la școală și am mers la spital. Doctorul i-a dat vestea cu acea sensibilitate pe care doctorii o pierd de-a lungul anilor. Mama a început să plângă. Ea încă mai avea o urmă de speranță. Cum am mai spus, toată lumea speră. Am simțit ca o lovitură. Ce înseamnă asta? Nu era vorba doar despre o boală normală, genul de boală pe care doctorii o vindecă cu o injecție? Te-am urât, tată. M-am simțit trădat. Am țipat cu furie în spital, până când mi-am dat seama că tata nu mai era acolo ca să mă pedepsească. Atunci am început să plâng.

Apoi, tata mi-a fost din nou tată. Cu o cutie de pantofi la subraț, o asistentă a venit să mă consoleze. Cutia era plină de plicuri sigilate, cu propoziții în loc de adresă. Nu înțelegeam exact ce se întâmplă. Asistenta mi-a dat o scrisoare. Singura care nu se afla în cutie.

„Tatăl tău m-a rugat să-ți dau această scrisoare. Și-a petrecut întreaga săptămână scriind aceste scrisori, și și-a dorit să le citești. Fii puternic!”, mi-a mai spus asistenta, îmbrățișându-mă.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Citeşte continuarea pe pagina următoare: 1 2 3

Cum arată Andreea, iubita fotbalistului Cristi Manea, și ce a pățit tânăra la finalul meciului România - Franța

Cum arată Andreea, iubita fotbalistului Cristi Manea, și ce a pățit tânăra la finalul meciului România - Franța