"Am cancer - cuvintele care mi-au schimbat viața"

“Am cancer – cuvintele care mi-au schimbat viața”

Oamenii mor… ce banal, nu-i așa? Dar când în loc de tată spui moarte, întregul înțeles al lumii se schimbă… brutal, nefericit, sinistru. “Am cancer” au fost cuvintele care mi-au schimbat viața.

Nu ești niciodată pregătit pentru asta. Nici măcar atunci când știi cât de puțin a mai rămas. Între speranța de dinainte și delirul de după rămâne un hău, nu mai mare de-o clipă. Atât, o clipă. Ne adâncim zilnic într-o frică imensă pentru viața noastră sau a celor dragi, ne lăsăm cuprinși de depresie, anxietăți și alte scorneli ale minților noastre, când totul este atât de simplu.

Moartea nu îți dă preaviz. Vestea că tata ar putea avea cancer am primit-o chiar de la el. Într-o toamnă inuman de frumoasă în care s-a făcut brusc frig. N-am fost niciodată apropiați și mă temeam că e prea târziu să învățăm asta. Nu știam ce să îi spun, dar în momentele acelea nu aveam nevoie de cuvinte. Eram convinsă că mă simte. Eram a lui. Știam asta chiar și atunci când, în copilărie, de nenumărate ori mi-aș fi dorit să fiu a altcuiva.

Apoi mi-a spus că e posibil să nu fie un diagnostic corect. I-am simțit în glas bucuria, speranța, forța. Am fi avut, în sfârșit, o victorie comună. Și-apoi, lumea noastră s-a prăbușit. Când l-am văzut acolo, fragil și singur pe un pat de spital, mi-am dat cât de puține știam despre el. Atâția și atâția ani în care singura curiozitate a mea era să știu când pleacă de acasă, am pierdut din vedere atât de multe lucruri despre el. Îl descopeream și mi se făcea tot mai ciudă pe el, pe mine, pe viață.

Pentru orice copil, părintele e un super erou. Iar acum, eroul meu nu mai știa să înfrunte asta. Nimic nu mai poate fi la fel când cei pe care îi credeai de neinvins devin atât de vulnerabili. Totul te sperie și realizezi că ți se poate întâmpla orice. Rezultatele aveau să confirme acel diagnostic nebun și agresiv care-l măcina pe dinăuntru. De acolo până la sfârșit totul a fost un carusel de emoții.

Îl rugam să poată, îl imploram să reziste, dar mi se părea că nu vrea destul, că nu facem noi suficient. Ne-am luat la trântă cu viața și cu un sistem medical din care am constatat cu mâhnire că nu poți ieși altfel decât înfrânt. În care nu o să știi niciodată dacă medicii au făcut totul sau prea puțin. În care tăcerea e principalul tratament aplicat fără anestezie pe cord deschis.

Abia mai târziu, când am apelat la cei ce, dincolo de granițele unui sistem învechit, păreau că pot mai mult, am aflat că pentru noi, deznodământul nu putea fi altul. Când toate ți se par potrivnice, rațiunea cedează prima. Și te zbați ca o gâză în strânsoarea unui pumn de copil.

Am renunțat să îi mai cer să se chinuie, presiunea era și-așa prea mare. Îl dureau aerul pe care-l respira, clipa, neputința. Îndura și plângea mutește doar de dragul meu. Să nu-l văd, să nu-mi aduc aminte de el așa. Nu voia să fiu prin preajmă când îi era cel mai rău, când nu putea să ascundă faptul că boala se face tot mai mult una cu ființa lui.

Nici nu mai știu când am început să ne resemnăm, tăcut, fiecare. Soluțiile începeau să se termine, bucuriile unei mici reveniri în forță erau tot mai puține, detaliile despre plecarea lui tot mai impunătoare.

Aș fi vrut să-mi impregnez în suflet orice clipă. Mirosul, cuvintele, tonul vocii, îmbrățișările, tot. Știam că va veni atât de curând vremea când va trebui să le recompun doar din memorie. Între spitale, plecări, verdicte tot mai crunte și anotimpuri care se schimbau cu repeziciune, am avut timp să ne spunem că ne iubim. Niciodată nu e prea târziu pentru asta.

Mă pregăteam. Un balans atât de dureros între speranță și deziluzii, un slalom printre zâmbete și dureri sfâșietoare, între amintiri și visuri, între încurajări și cuvinte nespuse. O trecere lină între viață și moarte. Dar niciodată nu ești suficient de pregătit să pierzi părți din tine.

M-am anesteziat cu distanțe lungi și amare, când nu puteam să îl văd suferind, îndurând, pierind sub ochii mei. Plecam de lângă el cu greu și tot greu mi-era să ajung. Nu m-aș fi mișcat de acolo și în același timp aș fi ocolit pământul doar să nu ajung.

Mă așezam pe pieptul lui să-i ascult inima. Să îmi potrivesc propriul meu ritm, să-l simt aproape atunci când nu va mai fi. Îi ascultam vocea, ca pe cel mai drag dintre cântecele lumii. Dar cel mai des îl priveam în ochi. Voiam să mă vadă, să-l văd, să-mi rămână așa, lipit de retină.

Ulterior am realizat că atât de tare semăn cu el, încât îl privesc în fiecare zi în oglindă. Și-i mulțumesc în gând pentru tot ce mi-a dăruit. E atât de simplu să te rătăcești. Nu așteptați să vină clipa în care rămâneți încorsetați în dorințe ce nu se vor realiza niciodată.

Îmbrățișați-vă părinții indiferent cum sunt ei. Pentru mai târziu. Cândva, vă veți mulțumi pentru asta. Priviți-i cu blândețe. Și ei au fost ca și voi, au avut visuri și și-au dorit să facă ceva măreț cu viața lor. Atunci când îi acuzați că v-au dat prea puțin, că v-au îmbățișat doar în somn, că nu v-au vegheat suficient, că v-au aruncat în lume nepregătiți, nu-i huliți. Și ei sunt oameni. Și ei au dreptul să greșească.

Părinții sunt întruchiparea celui mai mare act de responsabilitate și curaj din câte sunt pe lume. Căutați sensul în tot ce vă spun. Ascultați! Nu alegeți varianta cea mai simplă. Nu aștepați, ca mine, un trenuleț într-un parc pentru copii, care să vă aducă aminte de frânturi din copilăria în care aveați, pas cu pas, pe cineva pregătit să-și întindă brațele către voi. Pentru că prezența nu se contorizează, dar unele absențe devin fatalități!

Citește și:

“M-am măritat cu băiatul din tramvai”

Poveste reală: Alcoolul aproape i-a distrus viața, dar internetul i-a readus fericirea

Sursă foto: shutterstock.com

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe unica.ro
Jurnalul.ro
Observator.tv
Eva.ro
Loading...
Recomandari
Evz.ro
Doctorul Zilei
Glamour
Elle
Sfatul Medicului
Viva.ro
Mai multe din Divertisment
Vă recomandăm: