Violenţa în familie: greul începe după divorţ

De Revista Unica pe

Pentru victimele violenţei în familie, partea cea mai grea nu e să îşi părăsească soţul, ci să-şi refacă viaţa când toţi le acuză că şi-au distrus familia.
Vreme de 20 de ani, cât a fost căsătorită, Marta* n-a auzit decât „De ce nu-l laşi? E un beţiv şi-un nenorocit!“ Şi de la vecini, sătui de scandaluri şi de faptul că trebuia să cheme poliţia aproape săptămânal, şi de la familie, care trebuia să o ţină cu cei doi copii mai mici în fiecare zi de salariu, când ştiau sigur că va veni beat şi va face scandal. Şi de la prieteni, îndureraţi când aflau că a stat în parc cu copiii, fie vară, fie iarnă, până când Ion*, doborât de beţie, a adormit şi s-au putut întoarce acasă.
Dar nu i-a ascultat. „Era tatăl copiilor mei“, se justifică Marta. Are 50 de ani şi poartă pe chip şi pe mâini urmele vieţii grele pe care a dus-o. Vorbeşte blând, cu accentul cântat din Mureş. „Mi-a crescut băiatul din prima căsătorie. Am avut câţiva ani buni împreună.“ Ea a fost casnică după ce a născut cel de-al treilea copil, că Ion a vrut ca ea să stea acasă.
„A fost un om bun, să ştiţi. Niciodată, când era treaz, nu a zis vreun lucru urât. Şi, după ce se îmbăta şi făcea scandal, îşi cerea scuze. Nu ştia ce să mai facă să îl iert.“ Dar Marta ştia că nu e aşa de simplu. „N-a înţeles niciodată că răul pe care îl făcea el nu se va duce cu anii.“
În 2003, după 18 ani de căsnicie, a vrut să divorţeze, dar Ion s-a speriat şi a promis să nu mai bea niciodată. Şi s-a ţinut de promisiune. Câteva luni. Apoi a luat-o de la capăt: beţii, scandaluri, ei încu-indu-se în camere, vecinii chemând poliţia. Cei doi copii mai mari, deja adulţi, se mutaseră şi aveau familiile lor. Cei mici, doi băieţi de 13 şi 8 ani, erau acolo cu ei şi vedeau totul.
Şi, când credea că mai rău de atât nu poate fi, a fost. „În 2005, m-a bătut în tren, când mergeam în concediu, că îi uitasem băutura acasă. M-a bătut în faţa copiilor şi a oamenilor din tren.“ Atunci a ştiut că nu se poate mai rău. Dar se înşela din nou.

Nimic neobişnuit

Povestea Martei nu o miră deloc pe Elena Micheu, psiholog care lucrează de nouă ani cu victimele violenţei în familie la Institutul Est-European pentru Sănătatea Reproducerii (IEESR) din Târgu- Mureş. „Femeile cred că pot controla violenţa partenerilor lor“, explică Micheu. „Cred că îi pot schimba dacă nu îi supără. Dar apoi văd că partenerul găseşte alt motiv să le lovească. Oricum ar face, tot nu-i bine. Nu înţeleg că e o problemă mintală, care nu poate fi tratată decât de specialişti.“
Centrul pentru Combaterea Violenţei în Familie înfiinţat de IEESR are grijă de femei abuzate din 2003, când s-a deschis. Mai mult de 1 000 de persoane au beneficiat de siguranţa oferită de adăpost, de consiliere psihologică şi asistenţă juridică. Unii au făcut şi terapie de cuplu. Centrul lucrează în parteneriat cu poliţia, Spitalul de Urgenţă, medicii de familie şi Institutul de Medicină Legală din judeţ pentru a salva şi proteja victimele. E un sistem creat în Mureş în 2005 şi care apoi a început să fie reprodus în alte zone din ţară şi în Republica Moldova. Ideea principală e să le ofere victimelor o plasă de siguranţă astfel încât, oriunde cer ajutor, să fie îndrumate către instituţia care le poate ajuta cel mai mult.
Violenţa împotriva femeii este cea mai întâlnită încălcare a drepturilor omului din lume. Potrivit rapoartelor mondiale ale Fondului ONU pentru Populaţie, UNFPA, o femeie din trei este victimă a unei forme de violenţă, indiferent de culoarea pielii, religie, venit sau educaţie. Aceeaşi statistică este valabilă şi pentru România. Potrivit Studiului Sănătăţii Reproducerii (Ministerul Sănătăţii, 2004), 28% dintre femeile între 15 şi 49 de ani au suferit o formă de violenţă fizică, sexuală sau verbală din partea partenerului. Puţine asemenea abuzuri ajung publice.
Marta a ajuns la Centrul IEESR în 2003, când a vrut să divorţeze prima dată. Apoi s-a răzgândit. În aprilie 2005 s-a întors. De data aceasta, cu hotărârea judecătorească definitivă de divorţ, câteva bagaje şi cei doi băieţi. A întrebat la judecătorie când va primi soţul ei înştiinţarea, a calculat şi a plecat de acasă cu o zi înainte să ajungă hârtia. Ştia că nu e bine să fie acolo când Ion o să vadă decizia.
Au stat la adăpost trei luni, până când s-a simţit întremată. Nimeni nu a ştiut unde sunt – nici familia, nici prietenii, nici Ion. Consilierea şi terapia de grup au ajutat-o să îşi recapete stima de sine. Iar posibilitatea de a vorbi cu alte femei în situaţii similare a făcut-o să-şi dea seama că nu e singura care trece prin asta şi că nu e vina ei.

Singură împotriva tuturor

A mai durat o vreme până când Marta şi copiii ei au avut parte de linişte. Deşi la partaj a primit apartamentul, femeia a decis să îl lase pe fostul soţ să stea cu ei, numai să nu mai bea. Avea camera lui, şi Marta avea grijă de el, îi spăla lucrurile, mâncau împreună. Liniştea a durat şi mai puţin. Bărbatul a început să bea, să dărâme uşi şi să spargă geamuri după câteva săptămâni. „I-am spus că îl dau afară“, spune cu regret. „Aia nu mai era viaţă.“
A obţinut ordin de evacuare în decembrie 2005 şi a schimbat încuietorile când el nu era acasă. Nu avea să stea în stradă, că aveau o căsuţă cu grădină la ieşirea din oraş. Marta nu şi-a făcut griji. A crezut că va vedea că yala a fost schimbată şi se va duce la cealaltă casă, gândindu-se poate la cât a greşit. În plus, vecinii erau aproape, ştia că vor chema poliţia la primul semn de scandal. Nu-i era teamă.
Când a venit acasă, Ion era băut şi pus pe harţă. A încercat cheile şi a văzut că nu poate intra. S-a enervat şi a început să o facă în toate felurile, apoi să dea în uşă. Înăuntru, Marta şi băieţii erau tot mai speriaţi. „Mă tot gândeam: Çtrebuie să ajungă poliţia, cineva trebuie să-i fi chemat dejaÈ.“ S-a proptit în uşă, ca să nu cedeze sub izbiturile bărbatului. Lupta a durat o vreme, nu ştie cât. Apoi, a înţeles că poliţiştii nu vor veni. Nu se auzea nicio sirenă. A pus băieţii să sune în timp ce ea continua să ţină uşa. Într-un final, a ajuns şi maşina de poliţie.
Abia atunci s-a potolit Ion. Şi abia atunci a văzut Marta că nu era nimeni pe holul blocului, nu ca în alte dăţi, când vecinii se buluceau îngrijoraţi. Doar când poliţiştii încercau să-l calmeze pe Ion şi să-l scoată din clădire, prietena cea mai bună a Martei, femeia cu care băuse cafea în fiecare dimineaţă în ultimii 20 de ani, a ieşit şi a strigat la poliţişti.
Marta spune că încă nu-i vine să creadă că s-a întâmplat. Vocea îi devine o şoaptă când pronunţă cuvântul. Femeia, prietena care îi tot spunea să-l lase pe beţivul ăla, a strigat: „Nu vă mai amestecaţi.
Bietul om a ţinut-o 20 de ani şi curva asta vrea să-l dea afară din casă. O merită!“ Abia atunci a
început să fie rău. Unul dintre fraţii  ei nu i-a mai vorbit, „pentru ce-a făcut“. Băieţii, deşi fuseseră salvaţi de la o viaţă de teroare, au acuzat-o că l-a părăsit pe tatăl lor care era bolnav. Vecinii nu i-au mai bătut la uşă.
Teodora Bozdog, consilier psihologic la IEESR, spune că jumătate dintre femeile care vin la Centrul de Combatere a Violenţei în Familie se întorc la foştii parteneri. Unele reuşesc să îi aducă la terapie de cuplu, şi atunci are loc o schimbare în bine. Cele mai multe ajung din nou la adăpost. E foarte greu însă să reziste la presiunile anturajului de a relua relaţia, mai ales când cuplul are şi copii.

O decizie definitivă, cu bune şi rele

Poate că Marta nu ar fi fost judecată de cei din jur dacă viaţa lui Ion nu s-ar fi deteriorat atât de mult după divorţ. Beţiile lui s-au finalizat cu un diagnostic de demenţă multiplă. Marta l-a internat într-un centru de îngrijire, unde nu a rezistat prea mult pentru că, deşi nu mai ştia cine este şi nu mai bea, făcea scandaluri care îi înspăimântau pe oamenii de acolo. Nu putea avea singur grijă de el. Dar Marta a rezistat tentaţiei de a îl lua înapoi acasă. „Nu pot să mă întorc la ce a fost. Pentru mine şi pentru copiii mei.“
Nici viaţa ei nu a fost mai bună. Băieţii, acum adolescenţi, au probleme de sănătate şi au nevoie de atenţie constantă. Ea nu îşi poate găsi o slujbă şi din cauza vârstei, şi a faptului că nu a lucrat atâta vreme, şi din cauza recesiunii economice. Singurul ei venit e pensia lui Ion, care se duce mai mult pe medicamentele lui.
Ion e acum într-un spital de boli mintale, la 40 km de Târgu-Mureş. „Nu îmi place acolo“, spune Marta. Nu crede că e îngrijit cum trebuie. Şi e şi departe. Fratele ei o duce uneori cu maşina lui. Cel care nu i-a mai vorbit o vreme. Crede că Marta regretă decizia de a divorţa şi că încearcă să repare ce a făcut. Marta îi acceptă ajutorul, dar nu vorbesc niciodată de divorţul ei. „Nu mă poate ierta, pentru că acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui: soţia a divorţat, a luat copiii şi l-a dat afară. Dar nu era vina lui, să ştiţi.“ Marta nu pare să înţeleagă ironia situaţiei.

Tabuul violenţei

De ce sunt victimele violenţei în familie acuzate şi de societate, deşi ar trebuie protejate şi ajutate?
Istoricul austriac Karl Kaser scrie în cartea lui „Patriarhat după patriarhat, Relaţiile de gen în Turcia şi Balcani, 1500 – 2000“, că societăţile patriarhale fac o distincţie clară între sfera publică şi cea privată a vieţii. Bărbaţii aparţin zonei publice, şi femeile aparţin celei private. Bărbaţii iau decizii şi conduc ţări, în vreme ce femeile au grijă de gospodărie şi se supun. Când o victimă a violenţei în familie îşi face publică situaţia privată, perturbă această ordine, iar societatea o blamează, pentru că a încălcat regulile sale nescrise.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro