Intră în lumea Unica pentru a fi la curent cu cele mai importante informații din lifestyle-ul feminin.
Pentru cinefilii care s-au plictisit de comedii mediocre, „Bună, ce faci?” propune o porţie de umor mai comestibil decât cel american şi mai stilizat decât cel britanic.
Cu cel de-al doilea lungmetraj din carieră, după „Fii cu ochii pe fericire”, regizorul Alexandru Maftei aduce, dacă nu alt „flux” nou pe „noul val” al cinematografiei, un suflu nou filmului românesc, mai digerabil şi mai ritmat pentru publicul român.
Povestea, deşi inspirată dintr-un articol de prin 2005, este bine ticluită, astfel că regizorul reuşeşte să o transpună într-o formă proaspătă şi amuzantă.
Este un film simpatic, nu doar prin poveste în sine, ci şi prin personajele extravagante, laitmotive nostalgice autohtone – tabieturi clişeice româneşti şi imaginea de şablon care defineşte căsnicia cuplului românesc.
Pelicula ni-i prezintă pe Gabriela şi Gabriel (Dana Voicu şi Ionel Mihăilescu), doi soţi la vreo 40 de ani care, după două decenii de căsnicie, nu prea mai au mare lucru să-şi spună. Descoperind lumea internetului, ajung imediat pe chat, unde fiecare cunoaşte pe cineva de care se îndrăgosteşte iremediabil, fără să bănuiască măcar că vorbesc între ei.
„Bună, ce faci?” rămâne totuşi o poveste minimalistă, redusă la întâmplarea neobişnuită preluată din ziar, fără însă prea multe intervenţii din partea scenaristului (Lia Bugnar), necesare, de altfel.
Astfel, scenariul pare să nu fie îndeajuns exploatat, nu prezintă suficiente artificii signifiante care să îi redea expresivitate artistică şi culoarea narativă specifică unei comedii.
Nu lipsesc însă de tot intrigile narative convenţionale şi actorii – cheie care vin să precipite lucrurile. Domnul cu Ferrari, interpretat de Adrian Păduraru care, apropo, se potriveşte perfect în rolul lui Casanova milionar, apare în calitate de client al Gabrielei la curăţătoria de lux şi aduce o contribuţie inteligentă la scenariu.
În universul idilelor virtuale ale celor doi soţi care, în spatele indiferenţei mascate gelozia ajunge să îi macine şi, în final, să se suspecteze reciproc de infidelitate, personajul lui Păduraru apare taman bine, tocmai când Gabriel, ieşit să ducă gunoiul, se închide pe dinafară, fiind nevoit prin urmare să meargă la curăţătorie pentru a-i cere cheia soţiei. Desigur, el o va surprinde pe Gabriela flirtând pe geamul maşinii cu clientul care începe să îi facă avansuri, ceea ce îi amplifica presupunerile că aceasta îl înşală.
Citeşte continuarea pe pagina următoare.Umorul, care lipseşte în dialog, este strecurat subtil în firul narativ al peliculei, mai exact, în maniera în care se succed cadrele. Un exemplu este scena în care Vladimir îşi face de capt pe maşina de spălat, ca mai apoi să fie surprins în timp ce usucă covorul cu feonul.
Nu este nicidecum un film insipid, chiar dacă spune o poveste previzibilă. Este un film al extremelor, când poetic, cu mesaje care curg pe ecran, susţinute de cadre lungi sugestive – se observă, de altfel, lentoarea tipică filmului românesc -, puţin dialog, emoţie puternică, ritm energic cu scene „vioaie” şi cadre îndrăzneţe de nuditate.
Regizorul îşi pune personajele în posturi jenante, mizând astfel mai mult pe comicul de situaţie decât pe replici amuzante.
Surpins în floarea virilităţii specifică pubertăţii, fiul Vladimir nu ezită nici el să îşi pună mama în faţa unui interogatoriu destul de incisiv şi grosolan, după câteva nopţi pe care Gabriela le petrece pe chat cu „necunoscutul”.
Există, aşadar, umor, sex, emoţie şi, nu în ultimul rând, laitmotive româneşti plăcut de redescoperit, precum bairamurile date în cinstea majoratului, conflict între generaţii, milogeala pentru o pereche de teneşi sau un calculator, dar şi interesul domnişoarelor pentru bărbaţii influenţi, căsătoriţi sau nu.
Din distribuţia relativ anonimă, mulţi dintre aceştia fiind actori de teatru, se remarcă Dana Voicu, în rolul Gabrielei, într-o interpretare extrem de naturală, Paul Diaconescu (Vladimir), Ana Popescu, în rolul lui Toni, şi Antoaneta Cojocaru, cunoscută din spectacolul ” Romeo si Julieta” de la teatrul Nottara.
Un element foarte reuşit este muzica, o coloană sonoră remarcabilă, compusă de Dragoş Alexandru care apare în film în calitatea sa reală de dirijor.