„Antichrist”, un film violent şi controversat

Inspirat sau nu din filmele lui Tarkovski sau din scrierile lui August Strindberg, aşa cum au spus unii critici, ultima creaţie a regizorului danez Lars von Trier, „Antichrist”, naşte indubitabil…
… emoţii tulburătoare şi ecouri mediatice uluitoare.

Titlul filmului, antecedentele regizorului, precum şi setea nestăvilită a publicului pentru refelecţii mistice şi emoţii copleşitoare reprezintă doar incipitul unei cronici frenetice asupra filmelor de gen.

Pelicula lui von Trier şochează, fără îndoială. Cuprins de aceeaşi pasiune excesivă pentru dilemele existenţiale, cineastul caută să pătrundă în abisurile fiinţei umane, cochetează cu tâlcul doctrinelor religioase, zugrăvind în final o înfăţişare ascunsă a coşmarului în banal.
„Antichrist” este un film sângeros, cu un scenariu întunecat, în care brutalitatea este aproape insuportabil de privit. Sunt câteva scene de mutilări cumplite, pe care von Trier le redă suficient de minuţios, imaginea pe care o creează fiind cât se poate de apocaliptică.

Actorii reuşesc să intre cu o nonşalanţă desăvârşită în jocul nebun al regizorului şi fac o intrepretare de excepţie, atât Charlotte Gainsbourg, cât şi Willem Dafoe. De altfel, Gainsbourg este răsplătită la Cannes cu Leul de Argint pentru interpretarea rolului din „Antichrist” .

Încă de la început, sunt prefigurate elemente de misticism, de la inversarea încălţărilor copilului şi până la manifestări ale naturii – ploaia ghindelor, stejarul care se rupe – ce vin să sporească suspansul, tensiunea de după.

Pe fondul aceleiaşi simbolistici este contruită şi intriga dramei. Moartea copilului celor doi, care cade pe geam, atras de imaginea magnifică a iernii, se produce în timp ce aceştia fac dragoste, o scenă pe care regizorul o va relua frecvent pe parcursul firului narativ.

Percepută mai degrabă că potenţial creator al perversităţii, violenţa sexuală este folosită aici că formă de autopedepsire, fără însă ca von Trier să probeze utilitatea sacrificiului personajului feminin.

De remarcat este prologul, o scenă magistrală şi ireal de frumoasă, încât până şi căderea accidentală a copilului pare mai degrabă un dans al fulgilor de nea, decât un salt spre moarte.

Tragedia o aduce pe mama copilului într-o nebunie incurabilă, acuzându-se de moartea fiului lor. Dafoe intrepreteaza rolul tatălui, psiholog de meserie, care încearcă să îşi vindece soţia, fără să ştie însă că forţele demonice care vor pune stăpânire pe ea, îl vor domina şi pe el.

Personajele pendulează între stări extreme, de la haos la control absolut, preocupări teologice şi paradoxuri care îi macină până la epuizare.

Cei doi se retrag la o cabana din pădurea Eden, unde el va încerca să îşi înfrunte proprii monştri. Scena pare desprinsă din cea biblică, pădurea nefiind altceva decât Grădina Eden, cu provocările şi înţelesurile ei, în care cele două personaje (Adam şi Eva) ajung din nevoia disperată de izbăvire reciprocă, fără a intui nebunia care se dezlănţuie.

Teama se infiltrează treptat în momentul în care omul de ştiinţă începe să se îndoiască de preceptele considerate până atunci valabile, iar scopul său de a-şi salva soţia este perturbat de jocul imaginaţiei care începe să îi joace feste.

Toată nebunia este trasată impecabil de către Charlotte Gainsbourg şi dusă la climaxul automutilării, terapeutul descoperind cu stupoare că cea de lângă el nu este doar o străină ci chiar Răul întrupat în femeie, transformată radical de într-o forţă malefică terifiantă.

Filmul este o provocare chiar şi pentru von Trier. Cineastul cochetează cu o genialitate artistică dusă până la nebunie, realizarea filmului „Antichrist” fiind chiar o terapie pentru regizor, reuşind astfel să depăşească o fază de grave depresii nervoase.

Acesta renunţă la orice stigmat al tabu-ului chiar cu riscul, sau tocmai cu intenţia de a tulbura. Misticism, violenţă inumană sau psihologie dusă la extrem sunt, de altfel, elementele sacre ale doctrinei filmografice a regizorului, uneori ostentative sau impresionante.

Filmul poate fi o experienţă traumatizantă, având toate şansele” să fie cenzurată în câteva fragmente de bandă, din cauza scenelor cumplite.