Ada Solomon: „Filmele româneşti pun o oglindă în faţa spectatorului”

De Revista Unica, pe

Vă plac filmele româneşti? Nouă da, şi de aceea am vrut să o cunoaştem mai bine pe cea care se află, în calitate de producător, în spatele titlurilor unora dintre cele mai premiate pelicule ale ultimilor ani. Citeşte un interviu cu Ada Solomon mai jos, iar dacă vrei să afli mai multe, descoperă restul interviului în revista Unica de iulie, recent apărută la chioşcuri.
De numele Adei Solomon se leagă numele multor filme româneşti premiate, cel mai răsunător succes fiind „Poziţia Copilului“, recompensat anul trecut cu Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin, iar cel mai recent fiind Menţiunea Specială acordată de juriul secţiunii Un certain regard de la Cannes scurtmetrajului „Trece şi prin perete“, regizat de Radu Jude, cu care aţi putut citi un interviu în numărul de iunie al revistei. De 10 ani, Ada Solomon conduce casa de producţie Hi Film, este unul dintre fondatorii festivalului de scurtmetraje NexT, ajuns anul acesta la cea de-a opta ediţie, iar la sfârşitul lui 2013 a primit premiul European Co-production Award din partea Academiei Europene de Film. Am stat la poveşti cu Ada despre ce se mai întâmplă în cinema-ul românesc, despre rolul unui producător, despre începuturi şi proiecte şi despre viaţa de familie.

Ştiu că veţi lucra în curând cu regizorul Radu Jude la un nou proiect. Despre ce este vorba?
Despre filmul de epocă „Aferim!“, cea mai ambiţioasă producţie semnată Radu Jude – un western balcanic, povestea unui zapciu care porneşte în căutarea şi eliberarea unui ţigan. Un film despre mentalităţi şi despre cum se transmit preconcepţiile de la o generaţie la alta. Este foarte frumos şi vizual, filmat pe peliculă, în alb-negru, în locaţii care nu au mai fost folosite în România. O aventură fermecătoare!

Anul trecut a fost un an al premiilor…
Probabil că anul 2013 va rămâne anul vârfului meu de carieră, însă a fost un an foarte greu. Nu am filmat aproape nimic, în schimb am călătorit extrem de mult, cu reproşuri din partea familiei mele, pe care practic nu am văzut-o de la începutul lui septembrie până în weekedul de dinainte de Crăciun.

Mai putem vorbi despre Noul Val al filmului românesc, mai există aşa ceva? Pentru că au apărut generaţii noi…
Mie formula asta nu mi-a plăcut niciodată, poate că mai corectă este formularea Noul Cinema Românesc – care nu mai e aşa de nou, într-adevăr, şi care sigur că are nişte rădăcini comune. Regizorii nu şi-au propus să se exprime în acelaşi mod, sigur că au comunicat între ei şi e cumva o generaţie, deşi sunt diferenţe de vârstă de 10-15 ani. E confortabil să spui că eşti parte a Noului Cinema Românesc, pentru că îţi da un soi de identitate, de siguranţă, atâta siguranţă cât poţi avea că artist. Când dispare dubiul, ai cam pierdut partida… Asta mă şi leagă foarte tare de Radu Jude, faptul că el îşi pune probleme şi întrebări în multe straturi, tot ce pune în film e extrem de motivat. Lucruri pe care poate că nu le observ la prima vedere, dar pe care mi le decortică în discuţii.

Cum arată relaţia ideală producător-regizor?

Eu nu cred că producătorii adevăraţi sunt interesaţi doar de bani, dacă ar fi aşa, nu ar putea reuşi să facă meseria asta, pentru că inclusiv succesul comercial al unui film este construit din mult mai multe elemente. Cuvântul de ordine în această relaţie e respectul reciproc, pentru că fără asta nu poate funcţiona niciun fel de echipă. Dacă producătorul dispreţuieşte regizorul pentru că el e artist şi nu înţelege nimic (deşi regizorii sunt oameni foarte practici şi limpezi) sau invers, dacă regizorul consideră producătorul doar portofelul de care are nevoie pentru a-şi realiza opera, atunci pariul e pierdut. Comunicarea regizor-producător are mai multe niveluri… ţine de producător să găsească selling point-ul filmului respectiv, cum împachetează ideea filmului pentru a o vinde, cum menţine nişte relaţii care se construiesc în timp, cum reuşeşte să aducă anumite elemente în construcţia filmului. E un joc de diplomaţie. Eu nu sunt genul de producător “creativ”, care să mă implic în procesul de creaţie al filmului. Rolul meu creativ se rezumă la a susţine şi oferi soluţiile practice pentru exprimarea viziunilor artistice. Poate că asta e unul dintre secretele relaţiilor foarte bune pe care le am cu regizorii cu care am lucrat.

Te-a ajutat pregătirea matematică pe care o ai, în meseria asta?
M-a ajutat Facultatea de Instalaţii la partea de organizare, pentru că lucrurile sunt destul de matematice în producţia de film. Lucrul la un film e mai degrabă ca la armata, decât ca la boemă. Eu sunt o persoană foarte dezordonată de felul meu, dar nu şi când vine vorba de treabă. Apoi, ca producător, trebuie să îţi stăpâneşti cuvintele, să ştii să frazezi, să ştii să vorbeşti, să ai un fel de carismă care nu ţine de frumuseţea fizică, ci pe care o obţii prin ce spui, cum spui, cum te porţi.

Cum au fost începuturile în meseria de producător de film?
La începutul anilor ’90, eram studentă la zi la Instalaţii şi voiam să fiu şi eu ca studenţii aia americani pe care-i văzusem prin filme, independenţi, aşa că m-am dus la un interviu la o agenţie de publicitate care lucra cu Târgul Internaţional Bucureşti. Am lucrat acolo timp de 2 ani, după care am trecut într-o agenţie de publicitate care făcea parte din grupul Expres şi îi aparţinea lui Cornel Nistorescu. Când m-am angajat acolo, erau 3 oameni, iar când am plecat, erau 30… Am decis că nu mai vreau stresul din publicitate, ci altceva, mai aproape de ceea ce-mi doream eu să fac. Mi s-a oferit ocazia să lucrez la Domino, una dintre primele companii independente de producţie de film, aşa că am zis „OK, asta e!“ Am început ca asistent de producător, şofer, runner, asistent de regie, de toate. La Domino am avut şansa extraordinară să lucrez cu Nae Caranfil – primul film la care am fost director de producţie a fost Asfalt Tango. A fost o şcoală foarte bună şi întâlnirile pe care le-am avut acolo m-au marcat, la fel cele de la Fundaţia Arte Vizuale, un fel de şcoală alternativă de film, unde s-a întâlnit o seamă întreagă de cineaşti (Radu Muntean, Alexandru Solomon, Florin Iepan, Alex Maftei, Titus Muntean, Cristian Mungiu).

Cum se împacă viaţa de familie cu businessul şi cariera?
Din păcate, nu reuşesc să petrec cât timp aş vrea cu copiii şi sunt amendată pentru asta. N-am să uit niciodată, când avea Marc 9 sau 10 ani, şi i-am promis în 2 seri la rând că am să vin la o anumită oră acasă şi am întârziat, iar el mi-a spus un lucru care m-a rănit şi m-a zguduit foarte tare: „N-o să mai am încredere în tine niciodată!“. Şi avea dreptate, pentru că dacă le cerem copiilor promisiunile, şi noi trebuie să ni le ţinem.

Ar trebui să le facem copiilor educaţie cinematografică?
Ar trebui făcută de foarte devreme, pentru că universul în care ne mişcăm e din ce în ce mai puţin un univers al cuvântului şi devine unul al imaginii. Atunci, mintea ar trebui pregătită în sensul ăsta şi acumularea de informaţie pentru copii ar fi mult mai uşoară dacă s-ar face pe bază vizuală, ceea ce nu se întâmplă la noi în ţară. Sper că lucrurile astea să se schimbe cât de curând şi să începem să folosim imaginea cu toate atuurile pe care le are. Băiatul meu cel mare a învăţat să citească folosind o metodă vizuală, el nu a învăţat întâi literele, ci cuvintele.

Care sunt filmele care te-au marcat într-un fel?
Unul dintre filmele care îmi place în continuare la nebunie este „All that jazz“, un musical foarte profund care vorbeşte despre foarte multe lucruri. Filmele româneşti pe care mi le amintesc cel mai bine şi pe care le revăd oricând cu plăcere sunt „Glissando“ şi „Secvenţe“. Din filmele mai recente, „A separation“ este filmul la care mi-aş fi dorit să lucrez, pentru că mi se pare aproape perfect. Iar dintre filmele pe care le-am făcut… le iubesc pe toate!
(Interviu de Adina Rosetti, Foto: Andreea Goia)

Interviul integral cu Ada Solomon în numărul de iulie al revistei UNICA.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro
Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!