Diana Dondoe, un reper pentru creatorii de modă

De Revista Unica, pe

Diana Dondoe lucrat cu fotografi importanţi, a fost imaginea a zeci de campanii şi a defilat pentru toate casele importante. Acum, a sosit timpul să se ocupe de sine.
N-am avut niciodată un prieten prin corespondenţă ca Diana Dondoe.I-am scris recent că sunt buimăcit de moartea lui J. D. Salinger şi i-am povestit o anecdotă. Când eram în facultate, o brunetă cu părul lung şi nasul ascuţit m-a rugat să-i dau ceva de citit. Terminase ţigara de după şi acum lenevea goală sub plapumă. I-am dat „De veghe în lanul de secară”. După câteva pagini, a concluzionat: „Tipu’ ăsta scrie ca mine. Diana mi-a răspuns în câteva ore: „Eu am citit „De veghe”… de curând, poate nu mai devreme de acum un an. Nu ştiu cine a fost tipa care a îndrăznit să profereze ceva atât de moartea pasiunii, sub plapumă, but stay away from those. Mai bine cineva care îţi va spune că are o durere de cap bruscă după ce i-ai dat cartea :))) îţi vei aduce aminte de ea mai cu plăcere.Aşa scrie Diana – o dulce-zeflemea de română şi engleză, asortată cu hohote virtuale; mai mult decât suficient pentru a-ţi aminti de ea cu plăcere. E-mailul l-a scris acasă la New York, pe Mac, după cină, cu urechea ciulită la televizor, unde echipa favorită de baschet, Phoenix Suns, se chinuia cu Dallas Mavericks. „Cam pierd. E un dezastru ce se întâmplă cu ei!

O cunoscusem cu două săptămâni înainte, la şedinţa foto. Era într-o alergătură de câteva zile prin Bucureşti, venită să ia nişte decizii legate de renovarea apartamentului ei din centru, încă în stadiul de şantier, cu kilograme de moloz şi cărămizi la uşă. Schimbasem câteva e-mailuri şi mesaje pe Facebook înainte să ne vedem, majoritatea despre „Poliţist, adj.”, un film care mi se păruse supralicitat şi pe care ea îl văzuse recent la New York. „Până la scena finală, mi-am vrut banii înapoi, mi-a spus la o cafea în seara de după shooting. „Am început să trimit texte la prieteni, am moţăit, voiam să plec.” Apoi, la scena confruntării dintre şef şi subaltern, când cei doi au început să se dueleze în definiţii, s-a animat. Era grăitoare pentru unde se află ea azi, la 27 de ani, după aproape zece ani de modelling, în care a bifat o stivă de coperte, reclame, fotografi şi prezentări. S-a regăsit în conflictul dintre „ce trebuie să fac şi „ce aş vrea să fac.

„Şi ştii ce vrei să faci?, am întrebat-o.”Nu, mi-a răspuns, şi apoi a tăcut secunde bune. „Dar cel puţin nu mă mai gândesc doar la ce trebuie să fac. Fusese o zi lungă – cinci ore de fotografii şi două de vorbit cu arhitectul despre apartament. L-a cumpărat acum câţiva ani şi l-a tot cârpit de atunci, dar după ce s-a antrenat renovând apartamentul pe care îl împarte cu iubitul ei în Lower East Side, a decis să reconstruiască totul de la zero. Apartamentul nu e singurul ei proiect – Diana trece prin actualizări similare. „Anul trecut a fost un an de analiză, mi-a spus. „Am schimbat puţin felul meu de a face şi de a privi lucrurile. Am început să mă relaxez puţin. Normal că, la un moment dat, oricât de interesant ar fi, te saturi să fii atinsă toată ziua şi să arăţi frumos toată ziua.

Dacă n-ar fi Diana Dondoe, ar putea suna ca o lamentaţie preţioasă a unei femei care are lumea la picioare. Dar ea a privit mereu cu o oarecare detaşare industria în care lucra. A pozat pentru fotografi celebri (Steven Meisel, Peter Lindbergh, Steven Klein, Mario Sorrenti, David Sims, Patrick Demarchelier), a făcut defilări peste defilări (Marc Jacobs, Michael Kors, Balenciaga, Alexander McQueen, Ralph Lauren Viktor & Rolf, Louis Vuitton, Lanvin, Diane Von Furstenberg), campanii peste campanii (Miu Miu, Yves Saint Laurent, Nina Ricci, La Perla, Prada, Donna Karan, Prada, Oscar de la Renta, Emanuel Ungaro, Celine, Jean Paul Gaultier), coperte peste coperte (Vogue Franţa, Wall Street Journal Magazine, Self Service, Dazed & Confused, Flair, Mixte, 10, Tush, i-D), ştiind că într-o zi se va termina, ştiind că e natural să se termine. De aceea a început să-şi aleagă mai judicios joburile, să-şi acorde vacanţe, să încerce să se reasambleze la zece ani după ce a părăsit Craiova, oraşul unde a copilărit şi unde locuieşte în continuare familia ei. „Sunt atât de ruptă… parcă sunt ruptă din toate părţile. De România, clar. De Franţa la fel, am plecat acum cinci ani de acolo. America… o privesc cu reticenţă. E ca şi cum, în momentul ăsta, eu trebuie să mă regăsesc pe mine, aia care eram, şi să adun cu ce am făcut timp de zece ani, şi să-mi dea ce voi face mai departe.

Reconstruieşte şi se reconstruieşte cu abandonul cu care odată se arunca într-un avion cu destinaţia celălalt-capăt-al-lumii. E un proiect entuziasmant, dar de care nu uită să facă mişto: „M-ai prins într-o perioadă foarte schizofrenică. Parcă aş fi on coke. La sfârşitul lui ianuarie a început un curs de psihologie – un deget în altă apă – care-a pus-o în cumpănă din prima zi. „Toată ziua m-am agitat întrebându-mă dacă să îmi iau un caiet frumos (Moleskine, of course) sau unul normal (să nu ies în evidenţă). Oare voi scrie mult sau voi mâzgăli câteva puncte importante, voi avea timp să scriu frumos sau voi scrie rapid, cu picioarele? Să mă îmbrac frumos sau cum mă îmbrac de obicei? Să îmi pun mascara? Să îmi strâng părul (e mai serios) sau să îl las neprins? Să mă aşez în banca întâi sau undeva în spate, într-un colţ? Să fac psihologie sau nu? Să mă reapuc de studii sau nu? Diana e un ghem de întrebări, lucru pe care abia îl intuieşti din interviurile uscate pe care le-a dat de-a lungul anilor – şi ea s-a plictisit de aceleaşi întrebări despre prieteniile din modă, ultima defilare, designerul preferat, secretul succesului. În acele interviuri vorbeşte Diana-obiectul, muza, himera. O Diana care la primul click al aparatului se transformă. Fiecare muşchi şi fiecare os se sincronizează cu bătăile declanşatorului. Pielea întinsă devine o pârtie pentru lumină. Buzele se strâng ameninţător, ochii de acuarelă verde-murdar sfredelesc, iar umerii înţepenesc. E rolul pe care şi l-a construit: idee, viziune, nicidecum o jucărie pentru bărbaţi. E fluidă, e departe, e impunătoare. Femeia asta nu va spune niciodată: „Da, iubitu’?.

Diana-subiectul e altă mâncare de peşte. Între cadre râde cu tot corpul, îşi bea zahărul cu cafeaua (nu invers), spune că hlizeala în poze costă extra şi anunţă că dacă prinde un zâmbet în revistă cumpără tot tirajul. Şi apoi îl arde. E aceeaşi dulce-zeflemea din scris, dar livrată de o voce sculptată de ţigările de care acum vrea să se lase, pentru că s-a plictisit. (Deocamdată, se antrenează cu o patetică ţigară electronică.) „Îţi trebuie câteva încercări să apreciezi un sushi atunci când eşti obişnuit să mănânci carne de porc la grătar, mi-a scris mai târziu. „Nu mă refer la faptul că sushi e o mâncare mai fină decât un cotlet. Mă refer la estetică. Nu îţi voi zâmbi niciodată unduindu-mi şoldurile – că am şolduri foarte mici de la mama şi de la natură. Îmi place să cred că nu sunt mură-n gură. :-))))) (am mai găsit ceva culinar).

E adorabil umorul ei  – sec, simplu, fără linguşeli. Şi faptul că nu se ia prea tare în serios, că o amuză şi azi amintirea sosirii ei în Vama Veche, acum doi ani, cu două valize Louis Vuitton la pachet. Şi nevoia de a învăţa despre faianţă, vopsele şi fire de curent pentru frigider. Şi nostalgia de acum, încercarea de a regăsi adolescenta pe care a lăsat-o aici, doar ca s-o întrebe ce părere are despre viitor. Nu crede că va rămâne la New York. Nici nu ştie dacă apartamentul din Bucureşti o va aduce mai aproape de România. Deocamdată speră să-l termine la primăvară şi să poată lenevi în sublimul balcon din care poţi mătura cu privirea întreg parcul Cişmigiu. Nu-l va aranja „cu fire de aur şi cascade, ci va începe decorarea cu o oglindă pescuită cu zece dolari dintr-un târg de vechituri din New York. E cât o coală, are rama din lemn şi sticla acoperită cu nimeni altul decât Snoopy. Asta e Diana, o oglindă cu Snoopy într-o lume de sindrofii la care toţi se complimentează în draci, deşi e atât de întuneric încât abia se disting. Renovarea e dificilă dar Diana crede că dezordinea merită, pentru că nimic nu se compară cu confortul unui loc aranjat de tine.

La un ocean distanţă, continuă şi cealaltă renovare. „Am procrastinat până în ultimul minut, mi-a scris despre şcoală. „Am plecat hotărâtă, puţin în întârziere, înfofolită ca să fac faţă gerului, cu un pachet de ţigări adevărate în geantă. Două tipuri de caiete şi vreo cinci pixuri. Părul strâns sever. Am luat un taxi. Suntem cam 15 studenţi într-o clasă micuţă. M-am aşezat în rândul întâi, direct în faţa profei. Ea s-a prezentat, a glumit, ne-a pus întrebări simple la care nu am ştiut să răspundem pentru că ne-am gândit că trebuie să fie ceva mai complicat de atât. Ne-a aruncat nişte Platon, Aristotel şi Descartes. Music to my ears! Nu că aş fi citit vreodată, dar sună mult mai excitant decât Chanel sau Gucci.
E modul ei subtil, dulce-zeflemea, de a spune că la un moment dat poate deveni obositor să zbori în jurul Pământului, să lucrezi trei zile şi trei nopţi, să te facă azi creaţă, mâine dreaptă, să nu dormi, să nu mănânci decât McDonald’s pe fugă, să te pipăie toată ziua, să nu-ţi aparţii…”Important e că sunt foarte entuziasmată, a concluzionat după curs. „Atât de entuziasmată încât mi-am cumpărat Meditaţii despre filozofia primă a lui Descartes. Am să regret probabil în câteva ore, când mă voi duce la culcare şi voi încerca să o citesc. Dar n-am să spun că scriu ca tipul ăsta. Am să spun că mă doare capul.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro