Carmen Avram, portretul jurnalistului la maturitate

Realizatoarea emisiunii de anchete şi reportaje „În premieră” (Antena 3) se poate lăuda, împreună cu echipa pe care o coordonează, cu numeroase premii şi nominalizări, dar şi cu faptul că uneori, jurnalismul pe care îl face are puterea de a schimba lucrurile în bine. Citeşte interviul integral în revista Unica de noiembrie, la chioşcuri din 24 octombrie.
Carmen Avram
A fost editor al principalului jurnal de ştiri şi editor general al emisiunii “România, te iubesc” (PRO TV); de trei ani realizează „În premieră” la Antena 3 – o muncă titanică, căreia îi este dedicată cu trup şi suflet şi despre care crede că merită orice sacrificii. Am stat de vorbă cu Carmen despre puterea jurnalismului de a schimba lumea, munca din spatele camerelor de filmat şi ecuaţia talent-succes.
Dragă Carmen, tocmai te-ai întors de la New York, unde a avut loc decernarea International Emmy Awards – Current Affairs 2014. Povesteşte-ne, te rog, cum a fost acolo şi ce înseamnă această nominalizare pentru tine şi echipa de la “În premieră”.
A fost un vis. Şi, sincer, încă mai visez la ce am trăit, ce am văzut, ce am simţit, ce am întâlnit, la ce competiţie extraordinară s-a strigat numele României, al echipei noastre şi al Antenei 3.
Nominalizarea la International Emmy Awards era o dorinţa mai veche de-a noastră. Voiam să ne vină şi de acolo o confirmare că suntem pe drumul bun. A venit cu reportajul “Lungul drum spre casă”, realizat de Denisa Morariu, filmat de Cristian Tamas, Mihai Dina şi Liviu Dochiţa, şi montat de Adi Robe, cu ceva sprijin de la Zsolt Lenard şi Marius Robu.
Din ziua în care am fost anunţaţi, pe 12 august, am spus – există chiar dovadă audio :)- că pentru mine, nominalizarea e egală cu un premiu. Mai întâi pentru că e foarte greu să ajungi la Emmy şi apoi pentru că prietena mea bună, care lucrează în publicitate, mi-a dat o dată, cu drag, o lecţie despre prea marile aşteptări. în 2012, când am avut trei nominalizări la PROMAX, cea mai mare competiţie în domeniul clipurilor publicitare şi al promo-urilor tv, am sunat-o din Barcelona şi i-am spus îngrijorată că mi-e teamă că nu vom lua nimic, pentru că am văzut la ce nivel erau ceilalţi.
Noi, precizez, aveam nominalizări pentru un promo, adică un domeniu în care nu suntem specialişti. Şi prietena mea mi-a zis:” Ştii, sînt oameni din branşă care visează, dar n-au ajuns niciodată acolo. Cred că să reuşeşti să intri într-o asemenea competiţie ca outsider şi să vrei să şi câştigi de la prima nominalizare e dovadă de uşoară aroganţă”. Şi abia atunci, într-un moment în care încă nu ştiam cum e cu premiile internaţionale, am înţeles cât de bine e măcar să fii acolo. Pentru că nu mulţi sunt. Sigur că era perfect dacă luam trofeul. Dar, spre deosebire de alte daţi, acum n-am plâns. Doar m-am ambiţionat. Am văzut că se poate. O să se mai poată.
Sunt importante premiile pentru un jurnalist?
De fapt, eu, ca jurnalist, nici n-am participat la vreo competiţie internaţională şi, implicit, nici n-am luat vreun premiu. A luat o echipă, al cărei lider sunt, şi o emisiune, pe care o realizez. Eu, personal, dacă mi-aş dori un premiu, aş vrea să câştig unul pentru literatură.
Oricare. De mică am visat să fiu scriitor. Nu prea mi-a ieşit. Premiile, da, sunt importante. Ele nu te fac un jurnalist, sau scriitor, bun, dar îţi confirmă că ai muncit cu folos, că e apreciat ce ai făcut şi, teoretic, adaugă greutate, eventual de aur, CV-ului. Spun “teoretic”, pentru că, sincer, cred că în România premiile sunt doar un motiv de satisfacţie proprie, un fapt divers, uneori, şi un element de PR. Cred că mai avem puţin până să înţelegem cât de important e, de fapt, să ai pe cineva care îţi reprezintă ţara la o competiţie majoră şi să te bucuri pentru asta, indiferent dacă a câştigat sau nu.
Pentru că acolo, oamenii din public, cei din branşă, vor reţine în principal numele ţării nominalizate şi mai puţin pe al tău sau pe-al instituţiei. Şi vor respecta acea ţară.
Te afectează emoţional dramele pe care le investighezi?
Pe mine, nu pe loc, pentru că nu le filmez eu. Pe colegii mei însă da, foarte mult. Şi mai tot timpul. Eu mă încarc când ajungem la partea de editat. Sînt reportaje care mă scot din minţi- cum a fost cel din prima emisiune a sezonului, cu jaful din pădurile de la Rucăr -Bran- sau mă fac să plâng- cum s-a întâmplat la subiectul cu urşii chinuiţi, ţinuţi în cuşti şi în lanţuri de indivizi cu inima şi creierul cât gămălia.
Alteori, mă încântă şi povestesc despre el la toată lumea, cum a fost, de exemplu, povestea ultimei haiduce din România, sau devin extrem de curioasă şi de interesată, cum s- a întâmplat la subiectul despre femeile din România care nasc acasă, pe canapeaua din sufragerie. Prietenii care nu sînt în branşă ne întreabă “Cum puteţi trăi aşa, încărcaţi cu toate emoţiile astea, atât de intense şi, mai ales, atât de dese?” Aşa. Trăim. Cred că fără ele, eşti doar jumătate de jurnalist.

Care a fost cea mai riscantă situaţie în care te-ai aflat ca jurnalist?
în 2011, în timpul evenimentelor de la Cairo, când a căzut preşedintele egiptean Hosni Mubarak. Atunci am simţit, pentru prima dată, frică de animal hăituit.
Până la Cairo am văzut destule: şi Afganistan, şi Teritoriile Palestiniene, şi Israelul sub val de atentate, şi puţin din fosta Iugoslavie, puţin din Irak. Dar ce am văzut în Egipt m-a îngrozit. Am ştiut atunci, şi, din păcate s-a confirmat ulterior, că războaiele s-au schimbat şi că jurnaliştii au devenit pradă. Siria, Irakul, estul Ucrainei, toate ne arată astăzi că am intrat într-o eră extrem de periculoasă. Pentru noi toţi, dar mai ales pentru jurnaliştii care pleacă să relateze de la faţa locului.

Spectatorii nu ştiu câtă muncă este în spatele imaginilor de la TV. Cum decurge documentarea şi munca în echipa din spatele camerelor de filmat?


E, uneori, o muncă titanică. Sînt reportaje care pur şi simplu nu se lasă făcute, mistere care nu vor să fie descifrate, oameni care refuză să-ţi vorbească. Şi, după ce ai petrecut câteva săptămâni documentandu-te, citind cărţi, chiar, dacă e cazul, înnebuneşti văzând cum nu reuşeşti să avansezi deloc. Şi atunci, te întorci la “planşetă” şi redesenzi subiectul până îţi iese aşa cum trebuie: adevărat, emoţionant, important, informativ, bine făcut.
Nu poţi pleca la filmare oricum. N-ai de unde să ştii dacă ai în faţă un subiect, dacă nu ai citit despre el tot ce ai găsit, dacă nu ai descoperit unghiul de abordare şi nu eşti sigur că poate fi demonstrat. Căci marea problema şi provocare în televiziune e să ilustrezi cu imagine tot ceea ce spui. Şi aici intervine talentul cameramanului care, slavă Domnului, se găseşte în cantităţi industriale în băieţii noştri, de la “în premieră”.
S-a întâmplat de câteva ori să nu ne iasă un subiect care părea foarte ofertant. Şi e extrem de frustrant, pentru că ai investit în el săptămâni de muncă şi bani. Niciun subiect făcut de noi nu a fost realizat în mai puţin de trei săptămâni. Şi astea 3 săptămâni sînt pentru reportajele simple. Anchetele şi documentarele istorice ne iau şi câte o jumătate de an.
De exemplu, “Lungul drum spre casă” a fost filmat în 8 luni, pe două continente. Şi apoi vine montajul, care ne ia cel puţin o săptămână. Iar la toate astea, participa de regulă, întreaga echipă, care vine idei şi uneori mai şi joacă In reconstituiri.
Ce sfaturi ai pentru un tânăr reporter la început de drum?
Să spună doar adevărul, cel de care e convins şi cel pe care îl simte. Să nu inventeze, doar de dragul spectacolului. Să fie suficient de onest, încât să recunoască atunci când nu ştie. Să fie curios şi atent. Să aibă responsabilitate.
Să fie convins că face bine şi să nu distrugă viaţa unor oameni, doar pentru că poate. Să înveţe de la modele autentice. Să citească. Să-şi găsească specialitatea, nişa care i se potriveşte şi să afle tot ce poate despre ea. Să muncească. Să nu se grăbească. Să nu uite să fie om.
Cum e căsnicia între doi oameni de televiziune extrem de ocupaţi? (n.red. Carmen este căsătorită cu jurnalistul Adrian Ursu)
Simplă. Ne vedem atât de rar, încât n-avem timp să ne plictisim 🙂
{i totuşi, cum te relaxezi? Am înţeles că ai o pasiune pentru literatura lui Marquez…
Marquez, da. Din păcate, s-a stins înainte că eu să-mi fi îndeplinit visul de a-i lua un interviu. Mă doare sufletul când mă gândesc ce minte de geniu a pierdut omenirea. Aşa că, da, mi-au rămas cărţile. Cred că o să încep să le recitesc pe toate, pentru că nu mai e nimeni care să scrie ca el. Sincer, nu mă relaxez deloc.
Sunt, cumva, în priză tot timpul. Dacă nu suntem în sezon, îmi fac griji pentru sezonul care vine. Dacă suntem, îmi fac griji pentru fiecare duminică în care avem emisiune. Am uitat partea asta cu relaxatul.
Mi-am dat bioritmul peste cap, dorm puţin şi la ore nefireşti, iar când se întâmplă să am nişte ore libere, stau în tensiune, că poate am uitat să fac ceva şi compromit muncă unei întregi echipe. Nu-mi fac un titlu de glorie din asta, dar sînt jurnalist cu normă întreagă. De fapt, mai în glumă, mai în serios, sunt atât de plină de meseria asta, încât, cred că dacă m-ai întreba ce-am fost mai întâi, omul sau jurnalistul, mi-ar lua puţin timp să-ţi răspund.

Citeşte interviul integral în numărul de noiembrie al revistei UNICA, la chioşcuri din 24 octombrie.
 

Loading...
Recomandari
Doctorul Zilei
Glamour
Elle
Sfatul Medicului
Viva.ro
Mai multe din Editorial

FII PRIMA CARE AFLĂ

...tot ce trebuie să știe o femeie specială, ca tine

Abonează-te la newsletterul Unica și primești imediat un e-book GRATUIT
cu tendințele de toamnă-iarnă 2017-2018 în modă și frumusețe!

Vă recomandăm: