Revenirea la autentic

De Mihaela Dima pe

Larisa Barbu, „Şcoala de dans românesc Larisa şi Marin Barbu“
Dansuri populare şi tradiţii autentice

Cred că aveam patru-cinci ani când am îmbrăcat pentru prima dată o ie şi am fost tare mândră! Nu pot indica însă în timp momentul exact în care am început să dansez. Îmi amintesc că eram foarte foarte micuţă şi îl vedeam pe tata (Nea’ Marin, pe care îl ştiţi de la emisiunea „Dansez pentru tine“- n.r.) dansând şi mă băgam printre picioarele lui. Sau, uneori, mă lua el de mânuţe şi mă învârtea. Era o adevărată plăcere pentru mine sau, mai bine zis, cea mai frumoasă joacă! Adevăratul început în materie de dans a fost la şapte ani, la Palatul Naţional al Copiilor din Bucureşti. Tata nu a fost de acord să dansez, pentru că tocmai întrerupsesem cursurile de vioară şi era supărat. Însă am complotat cu mama să mă ducă. Fusesem de câteva ori cu tata, care lucra cu copii de peste 15 ani şi mă îndrăgostisem atât de profesoară, cât şi de mediul de acolo. Până la primul meu spectacol, ce a avut loc după aproximativ 6 luni, el nu a văzut cum dansez, însă apoi a fost tare mândru. Îmi amintesc că peste tot pe unde mergeam, la bunici sau la prieteni, mă lua de mână şi făceam câte un mic spectacol din paşii pe care îi cunoşteam la vremea aceea.

Au fost atât de multe momente ce m-au condus pe acest drum… Când eram foarte mică adoram să îl văd pe tata dansând şi mă ambiţionam să cred că atunci când am să cresc am să reuşesc să fac şi eu aceeaşi „magie din picioare“. Încă de când eram la Palatul Copiilor (unde am dansat până la 13 ani), profesoara mă punea să le arăt şi altor copii mai mici paşii de dans. În 2000 tata a înfiinţat un ansamblu de copii şi tineret pe care l-a numit Alunelu (pe care l-am preluat complet la 17 ani), care avea peste 100 de membri la vremea aceea. Atunci când tata nu putea să ajungă, eram nevoită să ţin repetiţia în locul lui, deşi eram doar un copil şi aveam colegi mult mai mari decât mine. Ţin minte că m-am ocupat de prima grupă de copii la vârsta de 13-14 ani, iar o parte din ei îmi sunt astăzi colegi de ansamblu. În 2004, când tata nu a mai avut timp să se ocupe de ansamblu, iar o mare parte a colegilor au plecat (mulţi erau absolvenţi ai liceului de coregrafie şi au mers către operă, operetă, sau au obţinut contracte în alte ţări etc), am decis cu adevărat că asta vreau să fac: să duc mai departe plăcerea dansului popular românesc. Rămăseseră aproximativ douăzeci de copii când mi-am propus să transform totul într-o şcoală! Au trecut mulţi ani de atunci, am rupt multe perechi de pantofi, dar pot spune cu mândrie că mi-au călcat pragul sălii mii de copii şi adulţi cărora am reuşit să le transmit dragostea şi pasiunea mea pentru dansul românesc!

Iar de la un an la altul, numărul cursanţilor creşte. În septembrie, cu sprijinul prietenului meu şi al unui cuplu de oameni extraordinari şi mai ales împătimţi ai dansului standard şi popular românesc, Măriuca şi Florin Talpeş, am reuşit să înfiinţăm „Şcoala de dans românesc Larisa şi Marin Barbu“, pentru a putea fi găsiţi cât mai uşor de toţi cei ce iubesc folclorul. Cred cu tărie că un interes mai mare către tradiţie, sau cel puţin către dansul tradiţional, l-a declanşat emisiunea „Dansez pentru tine“, unde, alături de tatăl meu, suntem consultanţii în  materie de folclor încă din prima ediţie. Sute de vedete şi concurenţi ne-au trecut prin mână. Iar noi am încercat de fiecare dată să punem în scenă atât dansuri tradiţionale, cât şi momente din viaţa strămoşilor noştri, la care dansul avea o semnificaţie importantă: scosul fetei la joc, jocul cununii de spice, momente de nuntă din diferite zone ale ţării, jocul miresei în bani şi multe altele. Pentru omul de rând, care probabil avea o concepţie greşită asupra dificultăţii de a învăţa să danseze, lucrurile s-au schimbat. Au văzut cum în numai o săptămână, oameni ce nu au avut contact în viaţa lor cu dansul pot nu doar să înveţe, ci şi să performeze pe o scenă, oferind de multe ori un adevărat spectacol.

Faptul că s-a ajuns la o uniformizare accentuată a tuturor popoarelor cred că ne-a condus la nevoia de a ne identifica, fie în materie de vestimentaţie – observ cu bucurie fete ce se îmbracă pe stradă cu o ie sau în loc de curea îşi pun un brâu românesc -, fie în materie de hobby: aleg să înveţe să danseze dansul nostru tradiţional. E uimitor să văd că tot mai mulţi adulţi vin la cursurile de dans, pentru a se recrea, pentru a se simţi bine, pentru a uita de stresul cotidian şi a face ceva, aşa cum spun ei: „pentru sufletul lor“. Sper ca în câţiva ani, cât mai puţini, să îmbrăcăm în continuare cu mândrie elemente din portul popular, şi să păstram obiceiurile şi tradiţiile noastre legate de nunţi, botezuri, etc, în defavoarea celor importate de la alţii. Avem o bogăţie a tradiţiilor şi obiceiurilor atât de vastă, încât străinii, cu precădere americanii şi japonezii, o apreciază foarte mult! De 7 ani păstrez o frumoasă colaborare cu Şcoala Japoneză din România, unde an de an copiii învaţă dansuri noi, iar sfârşitul lecţiilor este marcat cu un spectacol pe care părinţii acestora îl apreciază enorm şi ne mărturisesc de multe ori că abia aşteaptă momentul de dans românesc!

Pentru mine, pasiunea faţă de folclor este cea mai dragă moştenire, e tare frumos ca fiecare amintire a copilăriei, fie din casa părintească, fie din cea a bunicilor, să îţi fie însoţită de sunetul muzicii populare. În viziunea mea, cred că în 10-15 ani ne vom întoarce mai mult spre autentic, vom căuta să ne identificăm cât mai mult cu ceea ce ne aparţine şi vom învăţa să valorificăm tradiţiile şi obiciurile lăsate de străbuni!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Citeşte continuarea pe pagina următoare: 1 2 3 4 5

Reacția lui Barack Obama când o gravidă a fost gata să leșine în spatele lui

Reacția lui Barack Obama când o gravidă a fost gata să leșine în spatele lui