Ioana Silly: cum arată viața în misiunile umanitare Medici Fără Frontiere, dincolo de bula Europei

De Bianca Prangate, pe Ultimul update Marți, 17 august 2021, 12:50

Ioana Silly s-a alăturat misiunii Medici Fără Frontiere în anul 2016. A trecut prin epidemii de ebola, holeră și rujeolă, a văzut tragedii, a simțit speranță, iar de fiecare dată a reușit să se întoarcă acasă teafără, la cei dragi.

Dacă o întrebi pe Ioana Silly când a auzit prima dată de Medici Fără Frontiere, îți va spune că are senzația că a fost cumva dintotdeauna în mintea ei. Deși nu își mai amintește exact acel prim moment, își aduce aminte de reportajele de la televizor difuzate între 1996 și 1999, despre conflictele din țări precum Rwanda, Congo sau Kosovo. 

Era o puștoaică de 15-16 ani pe atunci, care visa să studieze medicina, așa că noțiunea de „fără frontiere” a cucerit-o instant. Își imagina deja echipe de medici care traversau granițele clandestin pentru a trata pacienți din zone de război.

Ioana Silly: cum arată viața în misiunile umanitare Medici Fără Frontiere, dincolo de bula Europei

Ani mai târziu, Ioana a ajuns să studieze farmacia. Ulterior, a petrecut șase ani lucrând în diverse farmacii, până când pașii au îndreptat-o, în cele din urmă, spre visul adolescenței ei. Despre cum a hotărât să facă acest pas și în ce fel s-a schimbat viața ei odată ce s-a aventurat în brațele muncii umanitare, ne-a povestit chiar Ioana, într-un interviu emoțional de excepție.

Ioana, ce te-a determinat să pui piciorul în prag și să schimbi direcția? Nu ți-a fost teamă?

Înainte de a face „marea schimbare” am fost cinci ani într-o relație și am încercat să îmi conving prietenul să plecăm împreună, așteptând decizia lui. Nu ne-am potrivit din multe alte motive, și despărțirea a fost probabil evenimentul declanșator pentru mine, în care m-am decis să nu mai aștept și să iau lucrurile în propriile mele mâini. Mi-a povestit o colegă de servici despre un masterat în ajutor umanitar și m-am decis să aplic. În primul semestru am continuat să lucrez la farmacie cu program redus de zece ore pe săptămână, dar pentru al doilea semestru a trebuit să plec în Olanda, și nu am mai putut menține serviciul. 

Când mi-am dat demisia și am renunțat la locuința în care stătusem timp de șapte ani, am avut de câteva ori un sentiment ca la o săritură în gol, gen bungee jumping. Dar nu m-am răzgândit, pentru că simțeam că fac ceea ce trebuie să fac, și că voi regreta mai târziu dacă nu încerc măcar să îmi împlinesc vechiul vis. 

După masterat, am lucrat mai întâi la un ONG în Germania timp de un an, apoi am aplicat la Medici Fără Frontiere în septembrie 2016. Mi s-a spus că se caută urgent farmaciști care vorbesc limba franceză. Am participat la un scurt test de limbă, apoi, chiar în aceeași după-amiază, mi s-a propus o misiune în Mweso, cu plecarea peste două săptămâni. 

Nu aveam nici o idee unde putea să fie acest Mweso, a trebuit să caut mai întâi pe Google Maps. Am citit Congo și am răspuns imediat că accept misiunea. Abia seara am conștientizat și am avut un moment de panică, întrebându-mă cum am putut să ajung la o asemenea decizie nebună. A fost singura dată când mi-a fost teamă. Dar mi-am amintit că sunt pregătită și că am plănuit acest moment timp de aproape trei ani. Când m-am urcat în avion, toată frica a dispărut și nu a mai apărut de atunci.

Ioana Silly: cum arată viața în misiunile umanitare Medici Fără Frontiere, dincolo de bula Europei
Satul Mweso, provincia Nord-Kivu, Rep. Dem. Congo. Medicii Fără Frontiere oferă asistență medicală gratuită în zona de sănătate Mweso de aproape 13 ani și lucrează în RDC – unde indicatorii de sănătate sunt printre cei mai mici din lume – de mai bine de 30 de ani. Proiectul Mweso este unul dintre cele mai mari proiecte ale Medicilor Fără Frontiere la nivel mondial. Data: 01 august 2017 (fotografie realizată de Liyana Winchell)

Cât de important a fost masterul în Ajutor Internațional Umanitar pentru formarea ta ulterioară?

Cu toate că nu este necesar pentru a lucra cu Medicii Fără Frontiere, pentru mine masteratul a fost important pentru că, deși aveam o specializare ca farmacistă, am vrut să nu plec nepregătită, am vrut să înțeleg sistemul, dificultățile și dilemele cu care au de a face cei ce dau ajutor umanitar. 

Jumătate din colegii de studiu aveau deja experiență „pe teren”, ceilalți erau ca mine, începători entuziasmați. Am urmat cursuri de introducere în geopolitică, antropologie, gestiunea proiectelor umanitare, sănătate publică și drept internațional umanitar. Pe lângă faptul că am avut mulți lectori invitați de la diferite ONG-uri, care ne-au povestit în detaliu ce se petrece în misiunile umanitare, am fost un grup de colegi din țări și profesii diferite, cuprinzând medici, geografi, ingineri, persoane cu diplome universitare în politică și relații internaționale. Discuțiile noastre, schimbul de experiențe și studiile în grup au fost un prim exercițiu care m-a pregătit foarte bine pentru viața și munca în misiune. 

Datorită faptului că mi-am luat acest timp să mă pregătesc, cred că am avut o percepție clară și realistă asupra vieții din misiune, de exemplu despre modul de a face față riscurilor de securitate și stresului psihologic. Prin urmare, când am plecat în cele din urmă să lucrez în proiecte, așteptările mele nu au fost înșelate și am trecut cu bine prin perioadele mai dificile.

Tu ești farmacistă intersecțională în prezent. În ce constă munca ta, pe înțelesul tuturor?

În general, farmaciștii care lucrează la Medicii Fără Frontiere sunt responsabili pentru aprovizionarea cu medicamente și produse medicale. Facem o previziune a cantităților necesare, pregătim comenzile de medicamente și apoi le distribuim proiectelor noastre în zonele în care lucrăm. Unul dintre obiectivele noastre principale este de a oferi o calitate înaltă a medicamentelor pe care le furnizăm, asigurând condiții bune de depozitare a medicamentelor – mai ales cele care trebuie stocate la rece, cum ar fi vaccinurile.

În poziția pe care o ocup acum ca farmacistă intersecțională, eu acționez ca punct focal tehnic pentru a sprijini echipele medicale și farmaciștii de la toate secțiunile Médecins Sans Frontières (MSF) în negocierile cu autoritățile, în special cu agenția de reglementare a medicamentelor (NAFDAC) și cu Ministerul Sănătății. Responsabilitatea mea principală este de a facilita aprovizionarea și importul de medicamente esențiale de care MSF are nevoie pentru a conduce activitățile medicale în proiecte. 

Într-un mod foarte concret, eu susțin diferitele secțiuni pentru a obține, spre exemplu, permisurile și certificatele necesare pentru a importa medicamente. De altfel, ajut diferitele secțiuni să identifice furnizori și producători locali de medicamente și să organizeze audituri pentru a evalua calitatea medicamentelor disponibile pe piața locală. 

Poate că această poziție sună altfel decât cum își închipuie majoritatea oamenilor un job tipic cu Medicii Fără Frontiere. Deși mai mult administrativă și mai puțin romantică, poziția mea este totuși necesară. În cei 5 ani de când lucrez cu Medicii Fără Frontiere, am avut ocazia de a trece prin toate posturile pentru farmaciști. 

Am fost pe teren în proiect, lucrând în spitale cu pacienții și echipele medicale, am fost în misiuni de urgență în Congo și Irak, am trecut prin epidemii de Ebola, holeră și rujeolă, și am lucrat în echipele de coordonare în capitală supervizând depozitele centrale de produse medicale. 

Am avut șansa de a cunoaște tot lanțul de aprovizionare și am înțeles că fiecare job își are rolul său, fără de care nu am putea oferi pacienților noștri un acces gratuit la medicamente de bună calitate. Efortul logistic care se petrece în spatele a ceea ce se vede la televizor este enorm și fiecare dintre zecii și sutele de colegi care participă la acest lanț de aprovizionare este esențial.

Ioana Silly: cum arată viața în misiunile umanitare Medici Fără Frontiere, dincolo de bula Europei
Spitalul pe care MSF l-a deschis în Al-Qayyarah, oraș aflat pe malulul râului Tigru, la 75km la sud de Mossul, a fost parțial distrus în 2016. Când MSF a deschis un nou spital în decembrie 2016, acesta era singurul centru funcțional de sănătate din sub-district acoperind o populație de 300.000 de persoane. Sub activitatea Medicilor Fara Frontiere, spitalul și-a extins serviciile medicale și a inclus o sală de urgență, o unitate de terapie intensivă, două săli de operații, o secție de neonatologie, centre de hrănire terapeutică, un laborator și un program de sănătate mintală care oferă consultații psihologice și psihiatrice (fotografie realizată de Brigitte Breuillac)

Cum a fost anul 2020 pentru tine pe plan profesional?

În 2020 am fost 9 luni în misiune în Sudanul de Sud. Am plecat chiar la începutul lui martie și eram la Paris pentru briefinguri/instructaj când s-a declarat criza națională, fiindcă apăruseră primele cazuri de corona în Franța. Am reușit să zbor a doua zi și apoi totul s-a blocat.  

A fost cea mai grea misiune pe care am făcut-o până acum, și am trecut cu toții printr-o perioadă foarte grea. Mulți colegi au reușit să se întoarcă acasă, dar eu abia îmi începusem contractul și mi-a fost greu să plec. A fost prima oară când mi-a fost mie mai multă frică pentru familia mea, de obicei este invers. 

Deși munceam cu echipa redusă la jumătate, a trebuit să menținem activitățile medicale permanente și în același timp am lucrat la pregătirea unui proiect de urgență pentru a putea răspunde la un potențial focar de corona. Din fericire, în Sudanul de Sud epidemia corona nu a izbucnit așa cum ne așteptam, și au fost puține cazuri în comparație cu alte țări. Dar a fost foarte greu să găsim materiale de protecție (măști, alcool, mânuși etc.) și am lucrat sub presiune mare ca să putem asigura securitatea personalului și a pacienților noștri. Abia în iunie-iulie au început să ne vină, încetul cu încetul, materialele de protecție comandate. 

Chiar și acum, după un an și jumătate de pandemie, avem spre exemplu dificultăți de a asigura o aprovizionare neîntreruptă cu teste rapide pentru malarie, sifilis, VIH sau hepatită, deoarece mulți producători internaționali și-au ajustat randamentul pentru a produce teste rapide pentru corona. Totuși, aceste boli continuă să afecteze oamenii din țările africane în care lucrăm cu mai mult decât corona. 

Momentan te afli în a șasea misiune din viața ta, în Nigeria, unde te afli încă din martie. Cum arată zilele tale sub soarele nigerian?

Începem munca la opt dimineața și terminăm în jur de șase-șapte seara, de multe ori însă chiar mai târziu. Dat fiind faptul că lucrez cu toate secțiunile MSF și cu autoritățile locale, vin în contact cu foarte multe persoane, atât în misiune, cât și cu colegii din sediile centrale din Europa. 

O mare parte din zi o petrec în meeting-uri, la birou, dau briefing-uri noilor colegi, sau alerg de la un minister la altul. Trebuie să scriu rapoarte și să răspund la anumite probleme care îmi sunt comunicate de colegii din diferitele secțiuni. Până acum am stat numai în capitală în Abuja, dar sper să pot vizita proiectele foarte curând. 

Seara, încercăm să ne relaxăm, facem sport, ne uităm la filme, jucăm biliard, ieșim pe la restaurante, sau stăm de vorbă în curte, pe terasă. Săptămânile trec repede, având muncă multă, așa încât abia apuc să văd cu adevărat soarele Nigerian în weekend. Avem un abonament la o sală de fitness care are și bazin, și încerc să fac sport de trei ori pe săptămână. Când nu apuc să merg la sală, facem yoga în casă, și unii colegi participă și ei. 

În trecut ai fost și în Congo, în plină epidemie de Ebola. Cu ce amintiri ai rămas din acea perioadă?

Eu am ajuns în Beni (Congo) la vreo zece zile după ce izbucnise epidemia în august 2018, și am stat vreo două luni în total. Din cauza urgenței, am fost cazați la un hotel și farmacia era într-o sală de festivități în care se țin de obicei nunți, aniversări etc. Ședințele le țineam în restaurantul hotelului și era strict interzis să atingem orice om (pacient sau coleg) fără material de protecție. Atunci am învățat să mențin distanța socială pentru prima oară.

Cel mai mult m-a impresionat efortul logistic de care este nevoie pentru a face față la o astfel de epidemie. Pentru un centru de tratare de Ebola cu 50-70 paturi aveam nevoie de echipe de 60-80 persoane (infirmieri, doctori, igieniști, epidemiologi, tehnicieni de laborator, etc.) care intrau doar câte maximum o oră în zona „roșie” de risc maxim de infectare. 

Rotația de personal a fost enormă, în fiecare zi veneau și plecau în medie zece noi colegi. În timp de șase săptămâni am primit cinci avioane cu material de protecție, deoarece uniformele de unică folosință trebuiau distruse după o oră de activitate în zona roșie, și aveam deci nevoie de cel puțin 180 de seturi complete de uniforme pe zi pentru un singur centru de tratare Ebola. 

În afară de tratament, una dintre cele mai importante activități a fost educația sanitară pentru populația din satele învecinate. Această activitate a fost extrem de importantă pentru ca populația să aplice măsurile de igienă și pentru a spori colaborarea localnicilor. În ciuda eforturilor noastre, unele dintre centrele de tratare au fost atacate și unii pacienți au fugit din izolare ca să fie alături de familiile lor, ceea ce a încetinit activitatea și a făcut dificil controlul epidemiei pentru o lungă perioadă de timp. 

Ioana Silly: cum arată viața în misiunile umanitare Medici Fără Frontiere, dincolo de bula Europei
Infirmierul Janvier în farmacia spitalului din Walikale, provincia Nord-Kivu, Rep. Dem. Congo. Deoarece spitalul nu are farmaciști autorizati, farmacia spitalului este administrată de asistenți medicali si infirmiere care alternează între farmacie și diferitele secții ale spitalului (pediatrie, maternitate și ginecologie, neonatologie). Data: 25 august 2017 (fotografie realizată de Ioana Silly)

Care este unul dintre cele mai emoționante momente dintr-o misiune de până acum?

Fiecare zi, fiecare misiune aduce ceva nou, fie noi prieteni sau noi experiențe. Și totuși, o întâmplare – dacă se poate numi așa – m-a marcat în prima misiune, și imaginea aceea mi-a rămas de atunci în cap. Eram la spitalul din Walikale, în Nord Kivu, Congo, mergeam pe culoar și voiam să intru la farmacie, când am văzut un bărbat ieșind de la salonul pediatric cu un pachet în brațe. 

Mi-a trebuit câteva secunde până să conștientizez că în acel pachețel, învelit în stofe colorate africane, era corpul unui copil. Nu pot să uit expresia de tristețe și resemnare de pe fața tatălui. Am avut certitudinea dureroasă că bolile de care suferă majoritatea copiilor pe care îi vedem în proiectele noastre, nu sunt boli mortale și pot fi ușor tratate dacă bolnavii ajung la timp la spital și au acces la medicamente și vaccinuri. 

Chiar dacă acum nu mai am contact direct cu pacienții, imaginea din Walikale îmi rămâne în fața ochilor și mă motivează să continui.

Dar un moment în care ți-a fost teamă pentru viața ta?

Nu, nu am avut niciodată un astfel de moment. Ca majoritatea celor care sunt în misiuni am avut și eu câteva situații în care au izbucnit lupte între diferite grupări armate și s-a tras în apropierea bazei unde eram cazați. Nu pot spune că m-am simțit în pericol pentru că aceste ciocniri militare nu ne vizau pe noi sau organizația noastră.  

Deși există din păcate și cazuri în care atacurile sunt orientate asupra ajutoarelor umanitare, în general, localnicii știu bine cine suntem și ce facem, iar eforturile noastre sunt respectate și apreciate. În echipele noastre avem persoane care se dedică gestiunii de securitate pentru personalul medical și care analizează constant dezvoltarea politicii de securitate. Avem reguli stricte care ne interzic să ne mișcăm liberi sau să ieșim din casă după o anumită oră. 

Chiar și aici in capitală nu pot pur și simplu să ies din casă și să iau de exemplu un autobuz să mă duc să mănânc la un restaurant. Avem șoferii noștri și trebuie să anunț fiecare mișcare și destinația unde vreau să merg. Aceste măsuri, deși stricte, mă fac totuși să mă simt în siguranță. 

Văzând această lume ruptă de bula occidentală, ai mai putea să te întorci la traiul confortabil din Europa, la un job cu program stabil?

La fel ca mulți dintre cei care lucrează în sectorul umanitar, sunt și eu prinsă între setea de a călători și de-a vedea locuri noi, și dorința de a găsi cât de cât o anumită stabilitate in viață. Când sunt acasă, vreau să plec din nou într-o nouă misiune, iar când sunt pe teren, îmi lipsește familia, o locuință proprie, mâncarea de acasă sau plimbările la munte. 

Între misiuni savurez din plin libertatea de a ieși din casă și de a mă plimba spre exemplu cu bicicleta prin oraș fără a raporta nimănui unde mă aflu, lucruri pe care le luăm ca atare fără să ne dăm seama de luxul pe care îl avem. De multe ori chiar îmi este dor de un ritm de viață mai liniștit sau de un job stabil.  

Presupun că pentru orice există o fază în viață și nu regret niciodată decizia de a lucra în sectorul umanitar. Cu toate acestea, voi face o pauză pentru a întemeia o familie. Deși cu siguranță că îmi va fi dor de viața palpitantă din misiune și va trebui să mă obișnuiesc cu un nivel de adrenalină mai scăzut, mă voi bucura să fiu alături de familie și partener. 

Voi continua să susțin proiectele Medicilor Fără Frontiere de la distanță, eventual printr-un job într-unul din sediile centrale sau celelalte birouri ale asociației, și voi căuta inițiative și organizații locale mai mici pe care să le susțin și în care să mă pot implica.

Ioana Silly: cum arată viața în misiunile umanitare Medici Fără Frontiere, dincolo de bula Europei
Sesiune de sensibilizare cu privire la igienă și sănătate în Walikale, procincia Nord-Kivu, Rep. Dem Congo; Data: 12 februarie 2017 (fotografie realizată de Ioana Silly)

Așadar, munca în cadrul „Medici fără Frontiere” nu îți mai lasă timp pentru alte aspirații, de tipul iubire și familie? 

Nu foarte mult, ce-i drept. Cunosc multe cupluri care s-au cunoscut în misiune și au reușit să își găsească misiuni împreună. Dar în general nu este ușor și depinde de poziția ocupată. Mulți colegi se despart destul de repede, după ce își termină misiunea. Avem și din ce în ce mai mulți colegi expatriați africani sau asiatici care trebuie să își lase familiile acasă pentru a lucra în străinătate cu Medicii Fără Frontiere. 

Personal, nu aș fi putut face munca asta dacă aveam copii, și apreciez sacrificiul colegilor care nu au de ales, fiindcă poate în țările lor nu găsesc joburi la fel de bine plătite.  

De când a început pandemia, situația a devenit și mai grea, mai ales atunci când unul dintre parteneri nu are cetățenie europeană și nu se prea dau vize în Uniunea Europeană pentru cetățeni din alte continente. Dar am avut mare noroc să îmi găsesc acum o misiune cu partenerul. 

Cât despre familie și prieteni, încerc să îmi iau destul timp liber între misiuni (de obicei două-patru luni) ca să mă reconectez cu cei de acasă și să mă ocup de hobby-urile pe care le-am neglijat în cursul anului (excursiile la munte, scufundări, croitorie, etc.). Dar ziua când trebuie să îmi iau la revedere de la familie nu este niciodată ușoară, și chiar după  cinci-șase ani, tot nu reușesc să mă obișnuiesc. 

Cei dragi ție cum s-au împăcat cu decizia ta de a lucra aici?

La început, bineînțeles că le-a fost greu să înțeleagă de ce m-am desprins din zona de confort, mi-am dat demisia și am plecat de bună voie în locuri necunoscute, periculoase. Mai ales părinților le-a fost teamă să nu mi se întâmple ceva. Când ești tu cel plecat, și ești la fața locului, îți este mai simplu să evaluezi o situație și să decizi dacă este chiar riscant sau cu adevărat periculos. Dar dacă ești cel care rămâne acasă și auzi anumite vești la televizor, de multe ori rupte de realitate, îți poți ușor închipui cel mai rău scenariu.

Cea mai bună soluție în acest caz este comunicarea deschisă și regulată. Vorbesc cu părinții și restul familiei odată la câteva zile, și ne scriem destul de des. Cu timpul, după multe discuții și povești, au înțeles și ei cum e viața în misiune și motivele care m-au făcut să mă apuc de această muncă. 

Acum sunt mândri și povestesc și ei la rândul lor mai departe vecinilor și cunoscuților din experiențele pe care le-am trăit eu în misiuni. Poate că nu vor putea niciodată pierde cu totul teama, dar ei știu că mă descurc și au încredere că nu mă voi avânta într-o situație nesigură, în care m-aș simți inconfortabil. 

În ce moduri simți că te-a schimbat munca ta la „Medici fără Frontiere”?

Nu știu dacă m-am schimbat așa de mult ca personalitate, dar cu siguranță în ceea ce privește perspectiva noastră eurocentrică sau modul nostru de gândire eurocentric și percepția despre țările unde lucrează Medicii Fără Frontiere. Când sunt acasă și ascult anumite știri la televizor sau radio, sau citesc ziarele, văd lucrurile cu alți ochi acum. 

Mă deranjează faptul că oamenii care trec prin războaie, conflicte, epidemii, foamete și sărăcie, sunt prezentați ca victime, care au nevoie să fie „salvați” de cineva din afară, când ei sunt cei care de cele mai multe ori răspund primii la o catastrofă umanitară. Cine să știe cel mai bine cum să facă față malariei în timpul sezonului ploios decât personalul local care a trăit cu această boală întreaga lor viață? 

Noi venim pentru perioade de șase-douăsprezece luni, după care, dacă am obosit, ne întoarcem acasă, la viața „normală”, pe când colegii noștri localnici rămân și continuă să lupte mai departe, într-un context volatil și nesigur. Oricare om, care reușește să își păstreze umorul și un dram de normalitate în aceste contexte, este demn de respect. 

Vreau să cred că am devenit mai umilă și mai tolerantă și că respect mai mult viața pe care o duce lumea in afara „bulei/balonului” care este Europa. 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro
Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!