EXCLUSIV! Poveștile cadrelor medicale din România care luptă pe primul front cu coronavirusul

De Bianca Prangate, pe Ultimul update Joi, 30 aprilie 2020, 20:55
Ele sunt femeile care luptă pe prima linie cu epidemia de coronavirus din România - iar dacă le vei numi eroine, te vor corecta politicos și îți vor spune că nu fac nimic mai mult decât ceea ce au fost antrenate dintotdeauna să facă.

Pandemia de coronavirus declanșată în Wuhan și extinsă între timp în toată lumea este subiectul care se odihnește pe buzele tuturor de săptămâni întregi. Infectările cu coronavirus au depășit trei milioane de cazuri la nivel global, dintre care 11.616 în România. Tot aici, rata de mortalitate este de 5,5% – mai mare decât rata de 3,4% raportată de Organizația Mondială a Sănătății la nivelul întregii planete.

Pe primul front de luptă cu pandemia se află cadrele medicale. Acestea din urmă muncesc zi și noapte pentru a rezista în fața unui pericol de o amplitudine pe care nu au văzut-o vreodată de-a lungul carierei. Pe rețelele de social media, doctori, asistente medicale și infirmiere din toată lumea și-au împărtășit experiențele avute în spitale.

În România, stigmatul asupra medicilor care vorbesc despre experiențele lor în spitale a mai slăbit după dezastrul de la Colectiv din 2015, când mai mulți și-au asumat să prezinte realitatea cruntă de la acea vreme, astfel încât acum mai multe cadre medicale își asumă să vorbească deschis. Pentru multe dintre acestea, pandemia de coronavirus este o povară emoțională pe care o poartă cu greu în spate – cu toate astea, nu se plâng.

Despre ce înseamnă să fii cadru medical pe timp de pandemie – de la munca efectivă până la impactul psihologic – mi-au povestit patru femei, care insistă sus și tare că ele nu sunt eroine, ele doar își fac treaba. Materialul integral poate fi citit în ediția de mai a revistei Unica, care se găsește în punctele de difuzare a presei, se poate comanda online de AICI sau poate fi accesată virtual din chioșcul online de reviste Ringier de AICI.

Elena Nedu (35 de ani) – medic specialist boli infecțioase, București

Elena Nedu

Foto: Arhiva personală

Elena nu și-a mai văzut copiii din seara de 11 martie. Cu o zi în urmă, consultase primul ei pacient suspect de coronavirus – care, ulterior, s-a dovedit a fi confirmat pozitiv. În ziua următoare, și-a luat rămas bun de la soț și de la cei mici și a dormit câteva zile în spațiile din spital special-amenajate pentru cadrele medicale, înainte de a fi mutată la un hotel.

Citește și: Fotografiile care îți arată epuizarea cadrelor medicale care luptă pe primul front cu coronavirus

Copiii ei dorm acum cu o jucărie pe care ziua o îmbracă în hainele sale, iar noaptea în pijamaua pe care ea a lăsat-o acasă. Elena a încercat să nu facă o dramă din separare și refuză să fie pusă pe vreun piedestal:

„Nu mă consider o eroină. Orice medic, când alege specialitatea asta, s-a gândit că la un moment dat va trăi într-o mare epidemie”.

Elena râde mult și îmi spune că așa este și cu colegii ei: „Sunt un fel de clovn, cu glume şi cu toate cele. E de fapt perdeaua aia că sunt fercită, dar şi eu mai dau apă la şoricei când mai prind câte un moment”.

La spital, după raportul de gardă desfășurat pe Skype, urmează echiparea. În timp ce Elena își pune combinezonul, măștile, mănușile, ochelarii și viziera, o altă colegă o supervizează, pentru a nu uita nimic – iar același lucru se întâmplă și când vine vorba de dezechipare. De acolo merge să consulte pacienții. Elena spune că ea și colegii ei au luxul de a se ascunde în muncă, pe când bolnavii nu: „Așa că le oferim puţin mai mult timp şi stăm de vorbă şi îi ascultăm. Sunt diverse tipologii de pacienţi: mai veseli, mai amuzanţi, mai recalcitranţi, mai temători”.

Elena Nedu

Foto: Arhiva personală

Aniversarea de 35 de ani a Elenei a găsit-o la spital, unde colegele i-au cântat la mulți ani și i-au adus tort. În loc de îmbrățișări, și-au atins timid coatele și picioarele acoperite de echipamente de protecție. A încercat să nu plângă de emoție, dar la finalul zilei, când a fost năvălită de mesaje și apeluri de la apropiați, nu a mai rezistat.

Daniela Rinu (44 de ani) – asistent medical coordonator camera de gardă, 44 de ani, București

Când vorbim, aflu că Daniela stă la hotel de mai bine de trei săptămâni. În 20 de ani de căsnicie, nu a plecat niciodată undeva fără soțul sau copilul ei. Lucrând însă cu pacienți cu COVID-19, nu a existat altă opțiune. Când se face ora de plecare de la serviciu este cel mai dificil, pentru că atunci își amintește că nu se întoarce acasă. Seara vorbește cu cei dragi ei prin video-call și profită de tehnologie pentru a nu afla cât adevăr se află în spatele vorbei din popor „ochii care nu se văd se uită”.

Până acum, nimic nu a marcat-o mai mult decât lipsa persoanelor dragi. Gândul că le va revedea pe acestea o alimentează să continue lupta: „Mă gândesc că mâine o să fie la fel, o zi frumoasă. Că o să treacă cât mai repede şi o să ajungem acasă fiecare la familia lui”.

Citește și: Mărturiile cutremurătoare ale asistentelor medicale din Italia: „Îmi este și mie frică […] să merg la muncă”

Dacă la începutul epidemiei, frica de necunoscut a fost inevitabilă, Daniela s-a obișnuit între timp cu situația:

„Acum nu pot să spun că îmi este foarte teamă, dar o teamă în interiorul tuturor există. Pentru că ştim că oricât ne-am proteja, o mică neatenţie poate costa mult”.

Curioasă fiind de cum decurg lucrurile pentru un pacient suspect de infecție cu coronavirus, am întrebat-o pe Daniela, iar ea mi-a răspuns: „Noi preluăm pacientul într-o cameră de gardă, se face triajul, vine medicul și îl consultă, monitorizăm tensiunea, funcţiile vitale, facem o electrocardiogramă pacientului și se face internarea dacă este necesar. Pe urmă, pacientul este preluat de colegele infirmiere, care la rândul lor îl trec printr-o prelucrare sanitară. Îl pregătesc, îl îmbracă în pijama şi îl însoţesc la salon, unde este preluat de personalul medical din secţia unde se internează”.

Asemeni colegelor și colegilor ei de breaslă, nu vede eroismul din acțiunile ei – așa cum, după cum îmi explică, nici înainte nu se regăsea în criticile pe care mulți oameni le adresau cadrelor medicale. „Noi tot timpul ne facem treaba cu devotament, că doar pentru aşa ceva ne-am ales meseria”, spune ea. Daniela speră ca rănile săpate de epidemia de coronavirus din România să nu fie în van și să schimbe lucrurile în bine la nivel de societate: „Dacă medicii spun şi recomandă şi oamenii fac tot ce vor, de aia nu ajungem la un final mai repede”.

*Adela Croitoru – Medic de Urgențe, provincie (*numele este unul fictiv, întrucât doctorul a dorit să îi păstrăm anonimitatea)

Adela este doctor într-un spital mic de urgențe. De-a lungul carierei, a văzut urgențe minore, majore, a văzut epidemii de gripă – dar nimic din ce a văzut nu se compară cu ce vede acum, de când spitalul în care lucrează a fost transformat în spital destinat pacienților care suferă de COVID-19.

Nu a fost ușor ca spitalul să treacă printr-o asemenea schimbare, potrivit spuselor Adelei:

„La nivelul spitalului nostru mic, a fost o muncă enormă să facem circuite separate pentru pacienții pozitivi, pentru pacienții suspecți, pentru personal”.

La spital, nu mai sunt la fel de multe prezentări de pacienți ca înainte. Cu toate acestea, stresul este mai mare: „Abia aștept să ajung acasă, mă doare capul groaznic, pentru că stau cam două ore în combinezon”, spune ea. „Ieși din combinezon ud și transpirat – de la emoții și de la cum ești îmbrăcat – și trebuie să te speli”.

Citește și: Ilustrațiile unui artist iranian arată realitatea prin care trec doctorii care se luptă cu coronavirus

Ce o menține la suprafață pe Adela sunt mesajele de la fiica ei, pe care le primește constant în timpul zilei și în care îi spune: „Ai grijă, ai grijă, ai grijă, că vreau să vii acasă!”. La sfârșitul zilei, Adela își lasă hainele la spălătoria spitalului și se întoarce acasă. Acela este cel mai stresant moment, după cum îmi spune, pentru că încă nu a primit spații de cazare speciale, iar acasă o așteaptă soțul și fiica. Părinții nu și i-a mai văzut de săptămâni bune, soțul ei mergând să le lase în grabă câte ceva de mâncare și plecând imediat după.

Adela trage nădejde ca oamenii de pretutindeni să învețe să se protejeze mai mult în urma acestei epidemii. „Înainte aveam măști de protecție la discreție și le dădeam numai la pacienții cu viroze respiratorii, gripă sau tuberculoză”, își amintește ea. „Nici noi nu puneam. Acum măștile se dau dimineața pe semnătură când intri în tură. Eu zic că o să fim mai atenți”.

Dacă epidemia i-a arătat ceva Adelei, acel lucru este că sistemul medical trebuie să fie pregătit cu mult înainte de a primi vreo lovitură: „Trebuie dată atenție dotării spitalelor – să nu vină o epidemie și să zici «stai să văd de unde cumpăr eu echipamente și materiale sanitare» când toată lumea este blocată”.

Cornelia Năstase (56 de ani) – director de îngrijiri medicale, București

Cornelia Năstase

Foto: Arhiva personală

Cornelia este un om de bază când vine vorba de chestiuni administrative și de organizare ale spitalului. O zi din viața ei este, de regulă, foarte aglomerată. Distanțarea socială consumă timp și înseamnă telefoane peste telefoane, după cum îmi povestește: „Vorbesc foarte mult la telefon, nemaiavând întâlnirile zilnice cu asistentele şefe. Vorbesc la telefon cu furnizorii, cu sponsorii, cu serviciile noastre administrative, achiziţii, contabilitate, cu cele două hoteluri unde avem peronal cazat pentru organizare, pentru transport. Mi se întâmplă uneori să nu apuc să închid bine telefonul că îl redeschid”.

De la începutul epidemiei, ea nu și-a mai văzut fiica, iar dorul este o constantă în viețile amândurora: „Ea este mare, nu e copil mic, dar e îngrijorată pentru mine. Însă tot timpul îmi transmite energia ei pozitivă, susţinerea ei, că este alături de mine. Cunoaşte cât de cât activitatea spitalului, ştie că avem aici un colectiv pe care ne bazăm cu toţii”. Acum, primul lucru pe care Cornelia vrea să îl facă atunci când epidemia se va sfârși este să își strângă fiica în brațe – nimic mai mult.

Citește și: Mărturia unei asistente care luptă cu COVID-19: „Nu eram pregătiți să decidem viața cui este mai importantă”

Încurajările de la fiica ei și cei dragi nu sunt singurele care o țin cu picioarele pe pământ – colegii ei și fiecare pacient care pleacă acasă vindecat sunt mementourile de care are nevoie pentru a nu se scufunda în anxietate:

„Există pasiunea noastră, a tuturor, pentru meseria pe care am îmbrăţişat-o, dorinţa de a face bine, speranţa că va fi bine şi faptul că au fost deja câteva cazuri care au plecat cu bine acasă”.

Cornelia nu înțelege de ce lumea îi consideră pe ea și pe colegii ei eroi: „Noi ne-am considerat întotdeauna alături de pacient, nu ne-am văzut ca nişte eroi. Sigur că sunt binevenite toate aprecierile, însă nu aş merge până acolo. Termenul generic de eroi sună bine în zilele astea, însă noi suntem la fel zi de zi, nu doar în timpul pandemiei. Plus că termenul de erou se asociază cu sacrificii – şi aş vrea să fie cât mai puţine”.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro