RĂZVAN EXARHU: „Încerc să văd cum se poate rămâne în viață chiar în timpul vieții”

De Adina Rosetti pe 08 ianuarie 2018

 

După ce a devenit anul acesta autorul unei cărţi cu fericirea în titlu (“Fericirea e un ac de siguranta”, Curtea Veche Publishing), Răzvan Exarhu s-a reîntors la prima dragoste – radioul. Se trezește dis-de-dimineață pentru matinalul de la Rock FM, unde invită oameni care sunt dispuși să râdă și de ei și de lumea înconjurătoare.

La cât te trezești dimineața pentru Morning Glory? Ești matinal din fire sau faci eforturi?
În general, pe la 5.30. Uneori și mai devreme. De cele mai multe ori, mă trezesc înainte să sune cele trei alarme setate pe telefon. Sunt matinal de fel, dar numai dimineața. Nu prea sunt un admirator al somnului, așa că nu sufăr cine știe ce la trezire. Sigur că mai sunt momente când stai pe marginea patului cu capul în mîini și te întrebi: De ce eu?! Dar bei 40 de cafele, iei o aspirină, mai incerci și niște ghimbir cu miere și lămâie și îți revii imediat. Dificil nu mi se pare să te trezești fizic, ci să îți faci mintea să funcționeze la ora aia. Plus să găsești motivația interioară de a reuși nu numai să articulezi ceva, ci să te bucuri și să îi bucuri și pe alții, pentru că am mai apucat împreună o nouă dimineață, dacă se înțelege aluzia fină la joie de vivre și alte zarzavaturi din astea.

În afară de radio, pentru ce mai merită în viață să te trezesti așa devreme?
Cred că o sticlă de șampanie vintage sau un zbor cu un Concorde.

Morning Glory este nu doar numele unei melodii și al unui film (nu mai pun la socoteală o expresie „urbană”), dar și al unei familii de… flori. Vreo legătură între flori și emisiune?
Da, sunt un împătimit al florilor, practic toată copilăria mi-am petrecut-o în celebra Grădină Botanică din Brăila. Dar nu la flori m-am gândit, nici la Oasis, nici la slăvirea lui Dumnezeu de pe posturile de radio creștine, nici la expresii în limba engleză, ci la celebrul spanac de apă, cu același nume, din care frații noștri tailandeji fac o salată extraordinar de gustoasă. Numele emisiunii face trimitere, evident, la viața sănătoasă, încă de dimineață. Atât s-a putut și îmi cer scuze anticipat pentru toate greșelile pe care le-am făcut (cum spunea un ministru) și pentru disconfortul plăcut care se creează.

Ce vrei să afli de la invitații tăi?
În România se vorbește destul de puțin și cam încordat. Suntem cam rătăciți între importanță și bârfă. Eu încerc să văd cum se poate rămâne în viață chiar în timpul vieții și cât mai mult timp. De-asta invit în emisiune oameni care pot fi un exemplu și care sunt dispuși să se deschidă, să improvizeze, să râdă și de ei și de lumea înconjurătoare. Mă interesează să pun în valoare lucrurile extraordinare pe care le fac oamenii cu mintea sau mâinile, dimensiunea exemplară a unei existențe și valoarea ei de inspirație pentru cei care ascultă. E frumos să simți că nu suntem o
colecție de statui care spun replici pe bandă, că avem umor dulce-amar, că suntem la fel de vulnerabili și că depindem unii de alții. Dimineața e un moment în care ai nevoie de o încurajare să reiei viața piept și cred că o încurajare subtilă, sentimentul că nu ești singur pe lume, sunt mereu o prăjiturică din care vrei să guști.

Se poate tăcea la radio? Când și cum?
Se poate, dar nu aș insista în direcția asta. Aș numi asta: pauză de respirație, momentul ăla în care îți odihnești privirea, ca să cauți sprijin pentru următoarea idee. Tăcerea face parte din conversație, la fel ca și bâțâitul din picior. Așa ca vin eu să te întreb: se poate da din mâini la radio?

Cum e să fii autor – nu doar de vorbe în eter, de mâncare, de statusuri și alte chestii efemere? E cartea drumul spre posteritate?
Cine mai are timp de posteritate, când covrigii sunt din ce în ce mai scumpi? Onest vorbind, mă doare la bașkeți de posteritate. Mi se pare că prezentul merită toată atenția și justifică tot efortul. Or fi și dezechilibrați care își construiesc statuia din timpul vieții, dar asta e o dovadă că anumite probleme nu pot fi rezolvate nici cu terapie, nici cu sex. Eu m-am gândit la cartea asta a mea ca la un prieten imaginar. L-am văzut alături de cititor pe toate drumurile lui, cum îl bate pe umăr când rîde sau când se îndoiește de tot. Eu am avut un prieten imaginar până pe la 4-5 ani, vorbeam cu el, mă jucam. Nu am dormit, însă, niciodată împreună și nu îi furam mâncarea. (Glumesc, îi mai ciupeam din farfurie când nu era atent.) Reacțiile pe care le primesc cel mai des de la cititori vin din această perspectivă, de solidaritate umană, să zicem. Așa că, pentru mine, singurul punct de sprijin devine tot ce este
efemer, pentru că asta ne aduce împreună. Fericirea, de exemplu.

Există ceva ce nu poate repara un ac de siguranță?
Alt ac de siguranță. În rest, e infailibil.

Ce ai învățat, scriind și trăind, despre fericire?
Primul text și cel care deschide cartea s-a născut dintr-o scenă observată în Obor. Încă mă emoționează să îl recitesc, e scris prin 2006 și mi-a schimbat felul în care mă raportez la lume și lucruri. Îmi aglomeram singur existența cu obiecte și o mulțime de kestii inutile, Nu mă întrebam cîte din ele îmi trebuie cu adevărat, cîte ar trebui să rad, dintr-un gest, de pe masă, dacă aș fi vrut să fac curat. Sună cam clișeistic, dar povestea asta cu acele de siguranță m-a făcut să privesc altfel viața și a declanșat un proces interior care m-a adus unde sunt acum, adică într-un punct în
care știu că nu am nevoie decât de foarte puțin ca să trăiesc. Și cu cîteva excepții de funcționalitate, partea importantă nu vine din obiecte, cel puțin în cazul meu. Sunt departe de a da lecții de fericire, dar am primit suficiente lecții, cât să nu mai fie nevoie de altceva decât de sentimentul că ești viu în orice moment al vieții.

RĂZVAN EXARHU: „Încerc să văd cum se poate rămâne în viață chiar în timpul vieții”

“Suntem mereu între zen și zât”, zici într-un interviu, o caracterizare excelentă a lumii contradictorii și bipolare de azi. Cum am ajuns așa? Și unde vezi ieșirea?
Cred că singura noastră certitudine e moartea. Și într-un chip paradoxal, deși mass media o face mai vizibilă și prezentă decât oricând în istorie, noi o ignorăm și ne ferim să învățăm să trăim în acest firesc. De aici și această continuă pendulare între ambițiile noastre către eternitate și ridicolul lor veșnic. Am pierdut contactul cu
baza și acum tehnologia ne dă speranțe noi și pare o idee extraordinară să umplem planeta de fantome care au să posteze la nesfârșit poze cu pisici, pe veșnicele plaiuri ale rețelelor sociale. Viața modernă e condamnată de nevoia asta de a proiecta în exterior cât mai mult și de a fugi de tot ce seamănă cu o ființă umană.
Pare că trebuie să fim excepționali în orice moment și ni se mai și predă continuu prostia asta cu spiritul de competiție, care naște monștri pe bandă. Uneori tabloul general seamănă cu un film mut de Chaplin. Cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai singuri. Iar noi știm că nu existăm fără audiență, fără un număr de like-uri. Ce mai, avem o grămadă de treabă și suntem cei mai buni la autofentare. Dar cum spunea marele Sadomasoveanu: Oriunde există un intrând, ar trebui să fie și un ieșind.

Mâncarea a devenit alt prilej de contradicții și dispute, nu mai știm cum să mâncăm… să fie diet, să fie bio, să fie eclectic, să fie vegan?
Da, cum spunea și autorul Răzvan Exarhu, am ajuns să ucidem pentru viață sănătoasă. E o dereglare generală, născută din prostie și frică. Și mai e și sentimentul ăsta că fiecare gest înseamnă mai mult. Trăim o mică revoluție în
fiecare zi, descoperim soluția, adevărata cale, compunem manifeste, facem prozelitism alimentar și îi pedepsim cu dispreț și violență pe inconștienții care stau deoparte și mănâncă mici cu muștar, în loc să adulmece răsaduri de gulie. Nu mai poți mânca un broccoli leșinat, fără să dai o lecție de viață. Suntem foarte importanți cu toții și am ajuns să ni se pară normal să dăm afară bucuria din momentele astea simple, așa cum spălăm fructele. Pur și simplu, specia nu mai știe să își vadă naibii de treabă și să admită că o masă e uneori doar o masă și nu vreo epifanie, care trebuie pusă de trei ori pe zi pe Instagram. Noroc că fiecare lucru trist e și comic. Și că deocamdată țăranii care ne hrănesc prin munca lor nu au decis să aibă unghii lungi și roșii, să citească Arsenie Boca la coafor și să mănânce
sushi cu pește crescut cu ampicilină. Deocamdată.

Foto: Mihai Vasilescu

Lavinia Pîrva este însărcinată. Ștefan Bănică va deveni tată pentru a treia oară

Lavinia Pîrva este însărcinată. Ștefan Bănică va deveni tată pentru a treia oară