Rețelele sociale ne-au acaparat în ultimul deceniu cum nu am fi anticipat. Suntem obișnuiți să prezentăm pe social media versiunea noastră mai bună. Mai avem loc să fim autentici în online? Dar și mai important: cât de mult se potrivește cine suntem în viața de zi cu zi cu cine suntem în online?
În social media nu mă vedeți plângând. Pentru că nu mă vedeți plângând nici pe stradă. Dacă e să plâng, mă retrag undeva, în intimitate, căci așa simt nevoia. În social media nu mă vedeți furioasă pe cine știe ce boacănă a fiicei mele, ci în momentele noastre bune. Atunci am chef să postez, nu când am de înțeles un comportament, o reacție, ale mele sau ale ei. Pentru că nici disputele noastre nu se rezolvă în public, ci gestionăm problemele de viață între noi. Așa am fost educată, așa mă străduiesc să o educ.
În social media nu mă expun dacă sunt bolnavă, pentru că nici în viața reală nu fac din chestiunile cele mai intime unele publice. Așa îmi e mie firea. Nu le trâmbițez, pentru că mie nu îmi e de niciun folos să mă expun judecăților, compasiunii ori evaluării publice. Mai mult mă tulbură decât să mă liniștească prea multe păreri. Așa că la întrebarea frecventă dacă imaginea mea din social media este identică cu mine cea din viața reală răspunsul este da și nu.
Nu mă cuprinde întru totul, exclude momente importante emoționale ale mele, dar, de fapt, chiar asta reflectă autentic și profund felul meu de a fi. Eu sunt un om cu o nevoie mare de intimitate, iar social media nu are cum să schimbe asta. Dimpotrivă, cu cât văd pe la alții valul de reacții publice, fie că e vorba de ură, fie că e vorba de efuziune, cu atât simt eu nevoia să mă îndepărtez de rețelele sociale.
Am Facebook din 2008, când eram doar câteva mii de utilizatori în România. Acum suntem milioane, de toate vârstele. Era foarte amuzant la început, era fix o chestiune între prieteni, cu toate că eu apăream deja de mulți ani la TV, fiind atât de puțini utilizatori ai aplicației nu simțeam că la ce se întâmpla acolo ar exista intruși pe pagina mea, în poveștile mele.
Așa încât îmi permiteam o așa libertate de exprimare online cât îți permiți când ești la o șuetă cu prietenii. În ani, cercul s-a extins atât de mult, încât prietenilor apropiați li s-au adăugat foști colegi cu care altfel nu mai țineam legătura, cunoștințe pasagere din viața mea, apoi, încet-încet, oameni care mă căutau doar pentru că mă știau de la TV. Am schimbat și eu opțiunile din setări, de unde la început acceptam doar prieteni apropiați am eliberat opțiunea de „follow” pentru public.
Și, în pas cu asta, am schimbat și felul de a mă exprima în social media: într-un fel ești în fața celor mai apropiați oameni din viața ta, dezinvolt, dezinhibat, confortabil să-ți spui opiniile, glumele sau chiar bârfele, în alt fel îți faci un discurs în fața a mii de necunoscuți. Așa că cine vă spune că e în social media fix ca în viața reală eu zic că fie minte, fie e cineva care nu are nicio cenzură în privința rufelor pe care le spală cu ușurință în văzul tuturor.
Eu sunt tot mai puțin prietenă cu rețelele sociale, cam acesta e adevărul, pentru mine experiența aceasta și-a atins de mult apogeul, am ajuns la suprasaturație cu fiecare scandăluț care izbucnește acolo, întors apoi pe toate părțile, distribuit, dezbătut și, într-un final, complet dezumflat. Respir, mă abțin chiar de îmi vine să reacționez, mă înfrânez. Deci, da, mă cenzurez.
Din respect pentru opiniile oricui, din respect pentru mine, căci știu că niciodată nu mi-a făcut niciun bine vreo tăvăleală publică, din respect pentru misiunea mea primordială, pentru profesia mea – aceea de echidistanță și de strictețe, pe care le consider un fel de jurământ al jurnalistului. Așa că, da, ne vom întâlni din când în când în piața publică, iar eu am să încerc mereu să vă zâmbesc, să fiu politicoasă, să schimbăm o vorbă bună, să glumim, să ne respectăm.
Nu am să mă cert cu voi nici în piața publică, nici pe rețele sociale, am să vă ascult cu atenție indiferent de opinii și am să vă rog să fiți atât de respectuoși cu mine pe cât sunt și eu cu voi. Obișnuiam la început să ne prezentăm pe rețelele sociale acel „better me”, partea cea mai flatantă a aspectului nostru, a personalității, a momentelor din viața noastră.
Și ni se părea un pericol în asta, că deformăm realități și facem să pară totul roz și frumos. Sincer, preferam asta acestui „scot ce e mai rău din mine cu orice prilej”. Oameni buni, să ne trăim viețile, să ne îngrijim de familiile noastre, de animale, de grădini, de sufletele celor dragi, să ne vedem de scopurile noastre! Abia apoi să tot comentăm, să ne indignăm, să pierdem vremea, de ne mai rămâne ceva de pierdut.