„Zaira”, o poveste „pescuită” din ape româneşti

De Nicoleta Galeteanu, pe

Stabilit de aproape 30 de ani pe meleaguri elveţiene, încă de pe vremea comunismului, scriitorul român Cătălin Florescu, autorul romanelor care i-au adus deja recunoaştere în Elveţia…
Vremea Minunilor” şi „Zaira”– lucrare ce va fi lansată în această luna şi în România la editura Polirom – spune că „pescuieşte poveşti tot din ape româneşti”.


Ca şi personajele sale cu vise americane, odiseea lui îi va da prilejul să îşi îndeplinească visul – îi va deschide orizonturi spre scris şi îi va înlesni evadarea, prin literatură, într-o lume a minunilor pe care o va trăi odată cu primul său roman.
 
În 1982, la numai 15 ani, reuşeşte să plece împreună cu părinţii în Elveţia, unde studiază psihologia. După absolvire se angajează ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri, iar din 2001 se retrage la masa de scris, singurul loc unde poate să facă „cele mai lungi şi dificile călătorii”, ne spune tânărul scriitor despre primele sale poezii „chicioase, scrise în perioada adolescenţei.  
 
Pe Zaira – vestita păpuşăreasă din România – cea care avea să devină eroina romanului său, o cunoaşte prin „informatorii” din ţară. Deşi ideea nu sună „cine-ştie-ce” la început, o întâlneşte a doua zi la o terasă, iar după 10 minute ştie deja că „aceasta este povestea”.  

Despre „Zaira”,autorul spune că păstrează prospeţimea romanului de debut, zugrăvit, în plus, cu un condei mai rafinat.  

Cum a „venit” talentul pentru scris sau cum s-a întâmplat „vremea minunilor”?… ca să folosesc titulatura primului dvs. roman.

 
Într-adevăr, pentru mine vremea minunilor persistă până acum, dincolo de romanul meu de debut din 2001. Este şi faptul că mi-a fost dat să creez într-o limbă străină mie. Fără să ştiu pe atunci că voi vrea să scriu, mi-am creat în actul 1 al devenirii mele ca artist instrumentul primordial – limba germană. Dacă aş fi amuţit pe atunci, când ieşisem din contextul românesc, dacă mi-aş fi pierdut din vedere interesul vital, acela de a comunica cu ceilalţi, aş fi murit oarecum spiritual.
 
Actul 2: Sunt un om al cuvintelor. Acest lucru îl reflectă şi alegerea meseriei, psihoterapia, dar şi mijlocul meu de creaţie: limba. Dintotdeauna am fost povestitor. Cam pe la 18 ani am început să scriu poezii – acelea chicioase dar necesare la acea vârstă, despre căutarea sensului vieţii etc. – proză scurtă şi piese de teatru. Mi-a fost poate mai uşor ca altora să-mi simt talentul şi să mă decid pentru el.
 
Actul 3: Mi-am urmărit drumul 12 ani de zile fără să public nimic, scriind numai din necesitatea de a scrie şi fără să ştiu dacă are o valoare ceea ce fac. Această ardoare, acest determinism sunt necesare pentru a nu înăbuşi în noi ceea ce vrea să vorbească. Scriam pe lângă munca de psiholog, şi la un moment dat am simţit că eram pregătit să dau naştere primului meu roman. 
 
Într-un fel, drumul meu a avut logica lui, a tras spre scaun, masă şi hârtie, unde pot să fac cele mai lungi şi dificile călătorii, fără să mă mişc de pe loc. Datorită bolii musculare pe care o am din copilărie (care îmi slăbeşte muşchii de la picioare), îmi ies mult mai bine călătoriile în imaginaţie decât cele reale.

Au existat persoane care v-au inspirit în cărţile dvs., dintre cei pe care i-aţi cunoscut prin prisma profesiei de psihoterapeut?

 
Eu sunt specializat în munca cu persoane care se droghează, un fenomen însemnat în societatea elveţiană. Când cei din afară se gândesc la Elveţia văd o imagine idealizată, netezită, dar avem multe probleme şi aici, xenofobia ar fi una, drogurile alta.

Ca scriitor îmi trebuie poveşti – sau nucleuri de poveste – pline de magie, de dramă şi, într-o oarecare formă, de frumuseţe. Abia atunci imaginaţia mea începe să lucreze. Este greu să găseşti aşa ceva în poveştile pacienţilor drogaţi, pe cât sunt ele de grave şi distrugătoare. Bogăţia vieţii lor s-a oprit acolo, unde drogul şi procurarea lui au preluat comanda şi totul a devenit un ritual al autodistrugerii.  
 
Sigur, şi în aceste biografii există multă sevă a existenţei umane, în forma ei cea mai crudă.
 
În rest, mi-am aruncat plasele în alte ape, ca să pescuiesc poveşti.
   

Ce v-a determinat să povestiţi viaţa păpuşăresei Zaira şi să îi dedicaţi un roman biografic?

 
Cred că Zaira, care de curând a început să citească traducerea, nu ar mai fi de acord că este un roman biografic. Eu îi reinventez viaţa şi îi dau posibilitatea să trăiască o a doua viaţă, prin cartea mea. Baza biografică rămâne însă şi este foarte greu să dezlipim ficţiunea de realitate, ba chiar este o muncă de Sisif. Orice operă de artă îşi are adevărul şi logica ei, constituite prin structura ei.

Dacă un text îşi are un adevăr propriu şi o logică bine întemeiată, atunci el capătă o frumuseţe proprie. Numai acest lucru contează.
 
A fost pur şi simplu imposibil să trec pe lângă povestea Zairei, atunci cînd mi-a relatat-o la Timişoara. Cine este în căutare de densitate în viaţă şi în artă, nu poate altfel decât să rămână prins în cârligul Zairei. Într-un fel, m-a pescuit ea pe mine şi nu invers.
 
Auzindu-i povestea mi-a fost foarte repede clar: în ea este un potenţial enorm de frumos, aşa cum înţeleg eu frumosul. 

Prin ce împrejurări aţi cunoscut-o pe cea care avea să devină protagonista romanului „Zaira”?

 
Am „informatorii” mei la Timişoara. După ce terminasem romanul „Maseurul Orb” pescuiam din nou poveşti prin apele româneşti. Iar prietenii, mai ales Robert Şerban – muzul meu, dacă mă pot exprima aşa – cunoscutul poet şi jurnalist timişorean, mi-au povestit despre reîntoarcerea iubitei americane a unui boemian timişorean, după 40 de ani de exil american.  
 
Nu suna a cine-ştie-ce, încă nu strălucea frumuseţea, dar a ajuns să o întâlnesc a doua zi la o terasă. După 10 minute, am ştiut că aceasta este povestea.  
 
De fapt, nu a fost altfel nici la „Maseurul Orb”, inspirit din viaţa lui Ion Palatinus, celebrul maseur din Moneasa cu o mare pasiune pentru literatură. Prilejurile de frumos apar repede, dar pot tot la fel de repede dispărea, dacă nu suntem atenţi şi nu le preţuim.  
 
… Doar de două ori am fost punctual la întâlnirea cu ele.
 

Cum s-a desfăşurat colaborarea cu eroina dvs. şi cât a durat documentarea?

 
În comparaţie cu romanul pe care l-am terminat zilele trecute şi unde documentarea a fost de 10 luni, cu călătorii prin Alsacia şi Lorena şi prin Banat şi cu lectură unei mici biblioteci despre istoria europeană, la romanul „Zaira” documentarea a fost mult mai scurtă dar foarte intensivă. Cu pesonajul real nu am petrecut decât 3 zile la Timişoara. Dimineaţa ne întâlneam, timpul zbura, iar seara ne despărţeam. Zaira mă momea ca nu cumva să pierd întâlnirea a doua zi, spunându-mi „mâine va fi totul şi mai dramatic„.  
 
Un roman se scrie creând imagini, scene relevante, puternice, dense. Acest univers, dacă nu este ancorat în propria experienţă, trebuie adus la viaţă într-un mod credibil prin documentare.  
 
Pentru a arăta cum folosea Zaira marionetele şi pentru a descrie farmecul teatrului de păpuşi, am citit mult despre tehnica acestuia. La fel am recitit basmele şi poveştile copilăriei mele, Pinocchio având un rol central, căci pe el Zaira îl va folosi, pentru a spune adevăruri despre comunişti.

Aveam nevoie să cunosc cum şi-a descoperit Zaira iubirea pentru teatru şi l-am pus pe Zizi să între în diferitele roluri din aceasta „Commedia”, pentru a o consola asupra absenţei mamei.
 
   

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Citeşte continuarea pe pagina următoare: 1 2

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!