EXCLUSIV! Așa arată viața unei paciente cu cancer ovarian în timpul pandemiei de coronavirus: „Au făcut tot ce este omenește posibil pentru mine”

De Bianca Prangate pe

Maria Negrea a primit, la începutul pandemiei de COVID-19, o veste pe care nimeni nu vrea să o audă vreodată: că are cancer ovarian. Cu toate astea, ea nu a lăsat o clipă diagnosticul să îi dicteze starea de spirit.

La 56 de ani, Maria era o femeie vioaie, care putea dansa la nunți toată noaptea fără probleme. După ce a slăbit însă brusc 15 kilograme, au apărut primele semne de întrebare. Au urmat apoi oboseala la cel mai mic efort, lipsa poftei de mâncare și durerile. Când a mers la doctor pentru o ecografie pentru prima oară după aproape un deceniu, a primit diagnosticul: cancer ovarian.

Însă ei nu îi place să își spună că este bolnavă, ci că are un drag de primăvară. După intervenția chirurgicală și chimioterapie, Maria a învățat, pentru prima oară în viață, să spună „te iubesc”. Despre cum a reușit să ia boala ca pe un nou început și cum s-a descurcat cu ea în miezul pandemiei, ne-a povestit chiar ea, într-un interviu exclusiv.

Maria, ție îți place să spui că nu ești bolnavă, ci că ai un drag de primăvară. Ne poți spune mai multe despre această filosofie a ta, acest mod de a privi lucrurile?

Din punct de vedere medical, al analizelor, s-a pus un diagnostic. Sunt conștientă, realistă, îl accept și îl respect. Doar că, pusă în față întrebării „De ce boală suferi?”, răspunsul „Neoplazie, cancer”, sună rece ca o sentință dacă nu „ îndulcești tonul”.

Atunci m-am gândit să-i dau un nume de corp (alții au nume de scenă), i-am zis „dor de primăvară” – dar și așa suna trist, în final m-am decis, i-am zis „Drag de primăvară”!

Primăvara el s-a născut, eu am renăscut!

Senzația aceasta de renaștere nu este una obișnuită pentru primirea diagnosticului de cancer ovarian. De ce crezi că a fost așa și nu altfel?

De fapt, renașterea s-a întâmplat după ce am făcut ecografia, datorită domnului doctor, care m-a mustrat blând, pentru faptul că nu am dat importanță corpului meu. Dânsul a știut cum să-mi spună că „acolo” e ceva ce necesită atenție. În acel moment, m-am trezit: aveam un corp, îl foloseam, dar nu–l onoram. S-au trezit sentimentele! Undeva, în subconștientul meu, de ceva vreme, îmi doream o curățire „interioară”. Adunasem frici, neputințe, îngrijorări, nu totdeauna cu temei. Dintr-o dată eram acum, aici. Dispăruse frica!

EXCLUSIV! Așa arată viața unei paciente cu cancer ovarian în timpul pandemiei de coronavirus: „Au făcut tot ce este omenește posibil pentru mine”

Ai primit diagnosticul la începutul pandemiei. Cum ai primit vestea?

Cu multă curiozitate și cu o oarecare ușurință datorită informării din ziua când am făcut ecografia, datorită felului cum a decurs operația, recuperarea după operație.

M-a obligat să-mi revizuiesc modul de a trăi.

Spunea cineva că poți să trăiești ușor și frumos. Dacă aș lua mot-a-mot sună utopic. Dar se poate trăi ușor și frumos când nu trăiești pentru frică, grijă, neputința zilei de mâine.

Un astfel de diagnostic ori te ridică, ori te doboară. Și atunci mă gândesc la cum se poate citi cuvântul „cancer”: Ca În Cer. Ne-a povestit o doamnă asistentă cum vorbește preotul de la biserica Institutului Oncologic București despre boală.

Tu trebuie să porți cumva o luptă dublă – înainte de toate cu cancerul, iar mai apoi să te protejezi de noul coronavirus. Ce faci să nu obosești?

Cea mai ușoară întrebare! Nu lupt, nu obosesc!

Pe „dragul de primăvară” îl respect. Avem aceeași „locuință interioară”, trebuie să conviețuim într-o relație perfectă, să fim prieteni.

La noul coronavirus respect regulile. Nu-mi plac toate. Pe cea cu distanțare socială o combat (o fi termenul corect?) cu apropiere sufletească. Dacă nu e fizic, atunci virtual. Sau mai mergem pe premisa: ce am, nu dau! Ce ai, nu iau!

În această perioadă, se discută mult despre faptul că mulți pacienți sunt lăsăți pe planul doi de către sistemul sanitar din cauza pandemiei de COVID-19. Pentru tine cum a fost acest aspect?

În februarie 2020, am făcut ecografia, RMN-ul, în prima parte a lunii martie m-am internat, la începutul lunii mai am început chimioterapia. În această perioadă nu am simțit, în niciun moment, că aș fi lăsată pe locul doi. Cadrele medicale, personalul medical, din Institutul Oncologic București sau Policlinică, au făcut tot ce este omenește posibil pentru mine, în totalitate, pentru corp, inimă și psihic. Dacă am spus omenește, este pentru că nicio clipă nu m-am simțit privită că pacient-bolnav, am fost privită ca om. Nu intenționez să laud pe cineva, spun ce simt, spun cu tot sufletul că le respect profesia și îi stimez ca oameni.

EXCLUSIV! Așa arată viața unei paciente cu cancer ovarian în timpul pandemiei de coronavirus: „Au făcut tot ce este omenește posibil pentru mine”

Multă lume se teme  de ceea ce  înseamnă tratarea cancerului, fie  că vorbim de operații sau de chimioterapie. Având experiența a ambelor forme de tratament, ne poți împărtăși mai multe despre cum este? Cum ți-ai păstrat atitudinea pozitivă?

Îmi place cum ați spus – tratarea cancerului.

De la bun început, am luat totul ca pe o normalitate și nu am grăbit pașii.

Din februarie 2020, chiar mi-am pus întrebarea de ce anumitor cuvinte le punem o amprentă negativă. De exemplu, spui „oncologie” – te gândești la ce este mai rău.

Eu am văzut altfel lucrurile: cum eu am primit numele Maria, așa a primit și această specialitate numele de oncologie (explicația, sunt sigură, e alta, dar asta îmi place mie).

Tratamentul este necesar. Îl consider apă vie pentru corp. Chimioterapia – arta vindecării trupului cu chimicale. Am avut revelația acestei explicații într-o marți, la prima ședință de chimioterapie. Nu știam nimic de chimio, eram curioasă, dar nu m-am interesat. Dacă există aromaterapia, cromoterapia și ce terapii or mai fi, de ce nu ar fi și chimioterapia?

Nu pot să spun dacă trebuie să știu sau să am informații despre o anumită suferință, dar am învățat că trebuie să ne onorăm corpul, nu numai partea care se vede, făcându-l mai frumos, și pe interior, sau, poate, începând din interior.

Am înțeles că înainte de diagnostic, nu puteai să spui „te iubesc” nici măcar celor din familie. Ce s-a schimbat și de ce?

Așa este. Sentimentele existau. Nu puteam să le dau grai, asociam iubirea cu ceva „carnal”. Nu găsesc alte cuvinte pentru explicație.

După operație, a fost un miracol, s-au limpezit simțurile, sentimentele. Tot la frică am ajuns. Nu mi-a mai fost frică să folosesc verbul – a iubi. M-am „trezit” simțind că iubesc darul de viață pe care l-am primit, că aparțin acestui univers, că mă bucură tot ce mă înconjoară, că pot să spun oamenilor că îi iubesc, că mi-ar fi fost drag să-i strâng în brațe!

Spune-mi ce lecție te-a învățat această perioadă, de când ai primit diagnosticul și până acum.

Am învățat că, din când în când, trebuie să mă opresc și să stau de vorbă cu mine!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro