Mioara Roman: „Am avut o viaţă complicată, nu pot să spun interesantă”

De Revista Unica, pe

Viaţa este împlinită atunci când o construieşti cărămidă peste cărămidă. Nimic nu vine aşa,simplu, de la sine.
Am avut o viaţă complicată, nu pot să spun interesantă. La nici 6 ani – era ’46, după război – am plecat cu părinţii la un post diplomatic, la Varşovia. Am mers cu trenul timp de două săptămâni, în acelaşi timp cu retragerea armatei sovietice de la Berlin, am trecut prin Budapesta, Praga… Atunci am văzut primul palat, în care noaptea m-am strecurat din pat să văd sălile de bal, atunci am luat şi prima masă de protocol. Nici nu ştiam exact cum se mănâncă, dar ştiam o regulă importantă de la mama: „Într-un loc în care nu ştii ce să faci, nu te faci că ştii. Ori te uiţi la ceilalţi, ori întrebi. Cel mai urât e să vrei să dai senzaţia că ştii, şi tu, de fapt, să nu ştii“. Apoi am plecat la Cairo, unde am avut alte aventuri, cu avionul, când am aterizat forţat în Rhodos…

Amintirile cele mai frumoase le am însă tot de la bunica, unde am ajuns pe la 10 ani, când tata a hotărât că trebuie să învăţăm acasă. Nu întotdeauna luxul formal îţi oferă acel confort care îţi dă bucuria vie-
ţii. Ţin mai bine minte cum era acasă la bunica, o femeie cu un umor cu totul special. Una dintre regulile de viaţă, nu ştiu dacă cea mai importantă, am învăţat-o tot de la ea: „Nu poate să-ţi fie bine dacă celor din jurul tău nu le e bine“. Trebuie să ai grijă de cel de lângă tine şi cred că, în viaţa zbuciumată pe care am avut-o mai totdeauna, nu numai în ultimii 21 de ani, această idee de generozitate, de dorinţă a binelui în jurul tău, m-a ajutat foarte mult. Există o satisfacţie a lucrului pe care îl dăruieşti, care este câteodată mai importantă decât orice. Şi care te împlineşte, orice-ar fi.

Cred că lucrul cel mai important pe care l-am realizat în viaţă sunt copiii, pentru că ei rămân după tine. Şi, poate, studenţii mei. Altfel, eu sunt o persoană împlinită, cu o familie frumoasă, am cunoscut lumea, atât prin intermediul meseriei părinţilor, cât şi prin cea de ziarist, pe care am făcut-o
între ’63 şi ’81.

Am constatat cu stupoare că, după Revoluţie – şi mi-am amintit şi ce mi-a spus tata şi mi-a trecut pe la ureche aşa -, românii nu prea au mobilitate în spate. Dar ni-mic nu este mai fascinant decât această cunoaştere a unei lumi atât de diferite şi de eterogene. Marea splendoare şi frumuseţe a vieţii stă în faptul că oamenii sunt diferiţi şi poate că niciodată nu reuşeşti să apreciezi locul în care eşti până nu îl raportezi la alţii. Cred că lucrul care m-a ajutat cel mai mult în viaţă, fie când am avut de înfruntat situaţii grele –  şi nu au fost puţine – , fie când am fost singură şi trebuia să fac ceva, a fost cunoaşterea lumii. Cunoaşterea vieţii altora, splendoarea asta a varietăţii, a specificului altora.

Sunt împlinită şi pentru că am avut – şi e foarte important să ai – o iubire mare în viaţă, o căsnicie şi o familie reuşite. Poate că şi din cauza asta am făcut faţă acelor încercări cumplite din anii ‘90. Totul este să trăieşti cu o anumită demnitate şi cu respect faţă de tine şi de cei din jurul tău.

Divorţul a fost un „malentendu“. Am trăit 34 de ani împreună. A fost un fel de final, nu cel mai grav, al bătăliilor pe care am fost obligaţi să le ducem după intrarea lui Petre în politică dintr-o poziţie de
outsider. Şi, în orice societate, lupta cu sistemul este una în care riscurile sunt extrem de mari. Dacă m-aş gândi ce a fost plăcut în viaţa publică, n-aş găsi nimic. Nu am avut decât de pierdut.

Totuşi, dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş face aceleaşi lucruri, pentru că trăirile şi momentele maxime, indiferent în ce domeniu – personal, profesional -, merită orice sacrificiu. Mai am un fel de teorie: „foarte puţină lume are şansa, şi pentru foarte puţin timp, să fie fericită“. Eu am fost foarte fericită mulţi ani, şi asta merită orice preţ.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro