Dragoste în multe culori

De Amalia Enache pe
Ne bucurăm de un anotimp superb, dar nu atât de mult mă încântă cum arată orașul nostru, care parcă are două fețe. Totuși prin ochii fetiței mele reușesc să îi văd culorile și să îl privesc poate cu un soi de dragoste…

Pe cât e de frumoasă natura vara, pe atât de urât devine orașul. Copacii aceia cu flori diafane roz, pe care îi știm drept mimosa sau arborele de mătase, îmi ies în cale la tot pasul și le zâmbesc. Noaptea, în schimb, pe străzi îmi ies în cale, tot la tot pasul, și gândacii aceia negri și grași. Mă încrunt fără să vreau.

Curțile pe lângă care trec au iz de trandafiri, de mâna Maicii Domnului sau miros de porumb fiert. Trotuarele în schimb au miros greu, bine încins de arșiță, bine înfipt în nasul trecătorului. Parcurile mă îmbie cu umbra lor, dar, stai, în iarbă dai adesea de rahați nestrânși de câine, iar statul regulamentar, doar pe alei, mi se pare… alienant, vreau să mă bucur și de verdeață, acum mai mult ca niciodată.

De pe alei mai strâng stăpânii lor, în iarbă însă îi lasă cel mai adesea naturii și următorului om sau copil care va călca pe acolo. |n lacurile din oraș nu m-aș arunca nu de frica înecului sau amenzii, ci de frică să nu ies cu râie. Apa nu spală tot – chiar așa, cu ce „speli“ apa murdară?! Nu mă refer la piscine, unde vine clorul sau sarea, ci la apa murdară din lacurile pângărite de tot felul de mizerii.

Citește și: Amalia Enache: „Mama îmi dădea mereu sentimentul că așa cum sunt e cel mai frumos cu putință din toată lumea.“

Iubesc vara, soarele ei, iar ploile de vară sunt preferatele mele, oricât ar fi de vijelioase. Mi se pare că vin așa de furioase tocmai pentru că nu mai suportă praful de pe jos și mâzga lipicioasă. Lasă în urmă un aer atât de curat și de răcoros, că mi-aș face rezerve în plămâni cu el dacă aș putea!

Îmi place să stau cât mai mult afară vara, să port mătase și in, îmi place să-mi las tălpile picioarelor cât mai libere, îmi place să umblu aiurea pe străzi, să văd oamenii ușurați parcă de povara hainelor grele și, prin urmare, mai surâzători. Așa că jonglez printre bubele orașului meu și florile din părul său. Da, stau într-un oraș care arată ca un om cu echimoze pe corp, dar cu flori în păr.

Noroc că prin ochii copilului meu se accentuează în fiecare zi frumusețile. Alma vede peste tot buburuzele. Vede fiecare melc după ploaie. Vede toate floricelele, oricât de mici ar fi. Vede copiii și îi vede cu drag. Aude muzica, oricât de departe ar fi, și vrea să ne apropiem de ea. Vede trambulina când eu văd mizeria din jurul ei. Vede leagănul când eu văd lanțurile lui ruginite. Mă trage de mână spre parc chiar și când eu aș lenevi prin casă.

Prințesa Marina Sturdza îmi spunea mereu: „Copiii nu văd griul din jur“. Se referea atunci la copiii sărmani, care au mai multă nevoie de atenție și de iubire decât de pereți mai frumos zugrăviți, dar câtă dreptate avea! Copiii, dacă au dragoste, au bucurii în orice din jur. Se bucură de bălțile de după ploaie, când noi credem că o piscină ne-ar aduce fericirea. Se bucură de bețele găsite pe jos, când noi ne gândim că am fi mai fericiți dacă am găsi niște bani.

Citește și: Cum se vor îndrăgosti copiii noștri?

Întrebați un copil ce culoare crede că are iubirea.

Nu degeaba fetițele văd mai degrabă rozul, dacă e să-și aleagă ceva dintr-un magazin. Culorile vii, puternice, despre care noi ne-am educat să credem că nu sunt cool și să mergem înspre neutrul albului sau negrului, sunt preferatele copiilor.

Partea rațională, prejudecățile sociale m-ar face să-i impun culori „elegante“, dar nu voi face asta. Mi se pare că mai degrabă eu aveam nevoie să-mi reintroducă ea rozul și sclipiciul în viață, să mi le repună în fața ochilor. Reînvăț în fiecare zi de la ea bucuria pură, inocența și că dragostea e chiar ROGVAIV.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro