Regăsirea inocenței copilăriei cu scriitoarea Adina Rosetti: „Cred că e foarte important pentru copii să vadă scriitori «în carne și oase»“

De Laura Davidescu pe
Din istoriile copiilor defavorizați din Ferentari, scriitoarea Adina Rosetti a reușit să șlefuiască o bijuterie de carte, intitulată „Povestea kendamei pierdute“ (editura Arthur). Volumul i-a adus recunoașterea breslei, ea fiind recompensată recent cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Cartea pentru copii și tineret.

Adina este o vrăjitoare blondă și blândă, pricepută mai ales la fermecarea copiilor, cărora le-a dedicat până acum cinci volume, pe lângă cele adresate adulților. Nu întâmplător este membră fondatoare și președinta „De Basm“, Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți. Iar pe lângă faptul că mânuiește cuvintele cu măiestrie, este și o iscusită jurnalistă.

Pentru a-i confirma și noi talentul, i-am pregătit un joc în cadrul acestui interviu: absolut toate întrebările pe care i le-am pus îi aparțin chiar ei! Întrebările au fost adresate de Adina unor alte scriitoare, pe care ea le-a intervievat de-a lungul anilor pentru Revista Unica: Isabel Allende, Care Santos, Elisabeth Gilbert, Arianna Huffington, Adriana Bittel sau Camelia Cavadia. E doar o nouă dovadă că toți folosim aceleași cuvinte, însă felul în care le înșirăm pe „partitura“ literară duce la o „muzică“ nouă.

UNICA: Recent ai câștigat premiul Uniunii Scriitorilor, la categoria Literatură pentru copii. Cum ți-a venit ideea acestei cărți?

Adina Rosetti: Culmea este că ideea acestei cărți, spre deosebire de celelalte, nu mi-a venit mie, ci a venit către mine din partea Asociației „Cu Alte Cuvinte“. Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Au strâns bani printr-o campanie de crowdfunding pentru acest proiect și apoi… am intrat eu în joc. În vara lui 2017 am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii romi de la o școală din Ferentari. Atelierele urmăreau să îi familiarizeze pe copii cu lectura, dar și să fie un izvor de povești și inspirație pentru scrierea unei cărți de povești. Am petrecut timp cu copiii, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile și, dincolo de legătura „profesională“, ne-am legat unii de alții.

Cât de dificil și de amuzant a fost lucrul la carte?

Noi ne-am amuzat foarte mult în timpul atelierelor, a fost o joacă continuă. Copiii au fost extrem de deschiși și de calzi. Partea grea a început după aceea, pentru mine. Cum să dozezi realitatea și ficțiunea? Cum să prezinți realitățile dure din Ferentari într-o poveste pentru copii? Cum să nu fii patetic, moralizator sau prea politically correct? Și, nu în ultimul rând, cum să le dai tuturor celor 12 copii un rol într-o singură poveste? Până la urmă, fiecare dintre ei și-a găsit un loc în „Povestea kendamei pierdute“, iar lansarea de anul trecut de la Bookfest a fost un moment extrem de emoționant.

Cât de mult te documentezi înainte să scrii?

În cazul acestei cărți, cum spuneam, a fost multă documentare pe teren. De obicei, „documentarea“ pentru cărțile pentru copii mi-o fac trăind alături de copiii mei sau revizitându-mi propria copilărie. „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul“ și „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură“ s-au născut din poveștile de seară pentru copiii mei, din întrebările lor trăsnite, din propriile mele curiozități din copilărie. „Aiurea-n tramvai“, cea mai recentă carte a mea, a pornit de la jocul cu limbajul, cu expresiile limbii române, chestie care mă amuza grozav când eram mică. La documentare au participat și Clara cu Anton (cei doi copii ai Adinei – n.r.), care notau în fiecare zi noi expresii și veneau cu tot felul de idei.

De ce și pentru cine scrii tu?

Grea întrebare. J Scriu, în primul rând, pentru mine. Pentru că nu știu să fac altceva mai bine. Pentru că, dacă nu scriu, simt că-mi lipsește ceva esențial. Nu mi-am programat să scriu literatură pentru copii, a fost o întâmplare, o coincidență fericită. Am descoperit că-mi place și că mă împlinește oarecum mai mult decât cea pentru oameni mari. Scriu și pentru că am început să-mi iau în serios rolul de scriitoare pentru copii. Și pentru că a inventa povești pentru copii e chiar cea mai grozavă meserie din lume.

Ce-ți place cel mai mult să explorezi în scris?

Propriile mele limite. Scrisul înseamnă explorare interioară, înseamnă contact permanent cu abisul din tine, din care înveți să scoți la iveală lucruri: temeri, angoase, obsesii, bucurii. Ca și cum ai pescui dintr-un lac foarte adânc. Uneori te surprinzi singur, habar nu aveai ce zace acolo. Cel mai frumos e când povestea începe să meargă singură înainte, își găsește propria cale și totul începe să se lege, în mod miraculos.

Ai o rutină zilnică a scrisului? Pui pe hârtie tot ce-ți trece prin cap sau întâi îți așterni cuvintele în minte?

Aș vrea să am atâta timp încât să am un ritual zilnic de scris. Cel mai bine scriu în liniște și singurătate, în casa de la țară a părinților mei, unde încerc să mă refugiez măcar o dată pe an, vara. În rest, pe apucate, între joburi și îndatoriri casnice… Nu-mi permit luxul să scriu un text de două ori, o dată în minte și apoi pe hârtie. Dar petrec enorm de mult timp rescriind, pigulind, tăind și adăugând.

Care e cea mai grea parte a scrisului?

Chiar asta e, rescrisul. Munca invizibilă, de rutină, în care învârți la nesfârșit cuvintele, cauți altele noi, în care-ți pui speranța că vor exprima mai bine ce ai de zis. E greu și să renunți, să tai: cuvinte în plus, propoziții, chiar personaje și fire narative care nu-și au rostul în tabloul general.

Adina Rosetti scriitoare carti copii

Ești și mamă a doi copii… Când îți găsești cele câteva ore pe zi pentru scris? Ai un secret?

Din păcate nu am găsit secretul. Sunt zile întregi în care nu apuc să scriu un rând sau să mă gândesc măcar la poveștile mele, prinsă în mod contradictoriu între mersul la Mega & spălatul vaselor și pofta de a avea „a room of my own“ unde să mă închid când am chef să scriu o poveste.

Ce faci când te confrunți cu celebrul blocaj al scriitorului?

Cum spuneam mai sus, nu atât celebrul blocaj îmi dă de furcă, ci lipsa de timp. Cumva, cele două se suprapun. Sunt blocată când am prea multe alte treburi de făcut. Nu pot scrie literatură decât izolată de zgomotul de fond al vieții cotidiene. Iar când, mult mai rar decât mi-aș dori, reușesc să mă izolez, vine și scrisul. Ca o eliberare uriașă. Cel mai greu, când începi o nouă carte, e să găsești vocea potrivită, vocea care spune povestea. Odată depășit și blocajul ăsta, scrisul începe să curgă.

Care a fost momentul în care ai zis: «Gata, de-acum sunt scriitoare»?

Când manichiurista mea mi-a spus că mă are trecută în telefon „Rosetti scriitoare“. Ce confirmare mai bună aș putea să cer? Ea, desigur, este salvată în telefonul meu „Olga mani-pedi“. Ca între meseriași.

Trei calități pe care ar trebui să le aibă un scriitor bun.

Curiozitate, candoare, neliniște.

Ce înseamnă succesul pentru un scriitor?

Aș vrea să nuanțăm puțin. Dacă vorbim despre succes comercial în România, noțiunea de „bestseller“ rămâne încă o glumă atâta vreme cât tirajele sunt, în cel mai fericit caz, de câteva mii de exemplare, într-o țară cu milioane de locuitori, dar cu zone întregi în mediul rural în care copiii nu au acces la cultură, la educație de calitate, și sunt orașe în care nu mai există librării. Altfel, în sens larg, succesul pentru un scriitor este să reușească să scrie încă o pagină, și încă una, și tot așa….

Care este cel mai important sfat pe care l-ai primit vreodată?

Hmm… Nu știu dacă l-am primit sau mai degrabă l-am descoperit singură, cu destul de mult zbucium, suferință și regrete. Să nu te amăgești singur, să fii sincer cu tine însuți/însăți. Dacă ar fi să dau un singur sfat mai departe, pe ăsta l-aș da.

Care este cel mai frumos lucru spus sau legat de cărțile tale? Cât de importantă este validarea cititorilor?

Când scrii pentru copii, validarea devine esențială. De altfel, nu există public mai sincer și mai direct decât copiii. Contactul cu ei e incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm, n-ai cum să le întâlnești decât la copii. Toate discuțiile cu copiii sunt foarte haioase, de la întrebările absolut trăsnite pe care le pun despre cărțile mele până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni de-a rândul buchisind la o poveste… Am primit, de-a lungul timpului, fotografii cu desene și figurine din lut inspirate de personajele cărților mele, înregistrări de la vloggeri-copii, mesaje pe Facebook de la mame, fișe de lucru făcute de învățătoare împreună cu elevii. Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri cu copiii în școli, cred că e foarte important ca ei să vadă scriitori „în carne și oase“, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!

Ai modele feminine în literatură?

Am scriitoare pe care le admir enorm: Virginia Woolf, cu celebra ei „room of one’s own“, Zeruya Shalev cu istoriile ei feminine; Elena Ferrante, această scriitoare misterioasă, răvășitoare și extrem de profundă; Nina Cassian și inventivitatea ei lingvistică; Adriana Bittel, o maestră absolută a prozei scurte; Patti Smith, rebela melancolică…

Ce strategii de PR ai propune pentru autorii români ca să fie mai vizibili?

Ce lipsește în România sunt bugetele necesare pentru ca orice strategie de comunicare să poată fi pusă în practică. Când ai buget zero, cum este situația în prezent, „strategia“ se transformă într-un soi de „hai să vedem ce se poate face gratis“ și cade tot în sarcina autorului, care se transformă în propriul lui agent literar și om de PR. Aș propune, așadar, o infuzie de capital folosit în mod inteligent de o echipă profesionistă.

Credit Foto: Andreea Goia

Interviu realizat de Laura Davidescu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

EXCLUSIV. Noi începuturi pentru Anna Lesko. Artista își renovează complet casa. VIDEO

EXCLUSIV. Noi începuturi pentru Anna Lesko. Artista își renovează complet casa. VIDEO