O vacanță îndoielnică

De Monica Ioniță, pe Ultimul update Marți, 11 august 2020, 13:51
La anu’ pe vremea asta ar trebui să ne încânte perspectiva unei vacanțe sigure, în libertate. O vacanță binemeritată, menită să ne răsplătească după un an care ne-a zguduit din temelii toată seva. Un an din care s-a scurs jumătate de timp și despre care nu știm cum va fi până la final.

Mulți dintre cei care au reziliență și răbdare exersată sub multe forme se consolează, zicându-și: n-om muri anul ăsta, dacă nu mergem nicăieri. Și pe bună dreptate, scrolând rețelele sociale, riscurile răsar din orice postare sau share, de la opiniile unor cercetători de vază, până la teorii ale conspirației. Dacă le-am da curs, ar însemna să ne retragem într-un buncăr, să ne criogenăm o vreme și să mai ieșim de acolo în ziua în care sună o sirenă și, eventual, iese din nou soarele.

La peste cinci luni de la depistarea primului locuitor al României infectat cu Covid-19, de la întreruperea școlilor și continuarea lor în regim online, de la izolarea a 19 milioane de cetățeni în apartamente de bloc, case la oraș sau la țară, de la experiența alternanței stării de urgență (ultima fiind la mineriade) cu cea de alertă și iminența revenire a urgenței, avem nevoie ca de aer de o vacanță.

Dar ce vacanță să alegem ? Aceea săptămânală, experimentată de mulți dintre noi, cu week-end prelungit în destinații europene? Sau cea șablon, al cărei bagaj consistent îl pregătim nerăbdători cu zile bune înainte? Ori una atipică pe care s-o intitulăm generic, post criză mondială? Indiferent de formă, cert e ca mulți dintre noi tânjim după vacanța relaxării minților noastre.

Întrebarea legitimă pe care ne-o punem: ne-o permitem? Pentru că, de data asta, nu e la cost de city break, ci la costul unei experiențe într-un spital din România sau chiar al unei vieți.

Îmi repet că viața trebuie să continue, nu ne permitem să omorâm economia, educația, turismul. Și, ca unul dintre cei 19 milioane, am datoria să fiu responsabil, ca să mă bucur de vacanța minții mele. Să respect cu strictețe toate măsurile de igienă care îmi protejează sănătatea mea și a familiei mele, să îmi creez noi reflexe odată cu noul normal. Fără a mă abate. Să îmi educ copiii în toate acestea.

Și aici intervine dilema. Suntem o nație responsabilă ? Aparent, suntem. Pentru că ne impresionează cauzele, suntem solidari cu aproapele nostru, sărim în ajutor, la nevoie. Susținem din buzunarul nostru proiecte mari realizate de oameni de bine, complementare serviciilor publice de sănătate sau educație cu risc. Și atunci ? De ce n-am fi până la capăt ? De ce n-am vrea ca vacanța minții noastre să fie una din care să ne întoarcem împăcați cu noi înșine, că am respectat regulile.

Căci, altfel, ne-ar rămâne teama, neîncrederea și recidiva unei sentințe dificil de (re)trăit – izolarea. Teama că la anul, pe vremea asta, dacă vom mai fi în viață, nu vom mai avea cu ce plăti vacanța. Bașca, vom fi despuiați de energii și putere, în loc să ne despuiem pe o plajă, oricare ar fi ea, din România sau din lume.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro
Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!