Monica Ioniță, despre poluarea din București: „Ne scurgem lent, înainte devreme, din cauza aerului pe care îl respirăm noi și copiii noștri”

De Monica Ioniță, pe Ultimul update Marți, 22 septembrie 2020, 13:05

Coborâm cele patru biciclete, una câte una, cu liftul care ne aduce și pe noi pentru ieșirile recreative de familie. Mușchii brațelor noastre încă își arată tinerețea. Pedalăm de zece ani în zona de Nord a Bucureștiului. Luăm din plin aer în piept. Limităm dialogul. Ne întoarcem acasă, urcăm bicicletele. Suntem conștienți că acest ritual ne poate costa viața. Că disconfortul din gât nu poate fi un semn bun.

Acum patru ani, pe la începutul lui august, au pus stăpânire asupra mea simptome acute și prelungite, de la strănuturi delirante la senzația de prurit la nivelul nasului, gâtului, urechilor și ochilor. Se potolesc în octombrie. De-atunci, verile și sfârșitul lor mi-au devenit dușmani. Și mi-e frică să le mai trăiesc în București. Am aflat astfel că mă alătur unei comunități crescânde de alergici la o plantă ce-și găsește fericirea în pământul capitalei și zonelor periferice.

Citește online gratuit numărul de septembrie al revistei Unica

În ultimii ani, somnul meu complet mi-a fost întrerupt nu de gânduri sau zgomote, ci de miros. De-un miros industrial, ca să îi atribui un termen fericit. Un miros care te saltă din somnul care ar trebui să îți asigure energia și starea de bine pentru o nouă zi. Readormi, încătușând ferestrele și balcoanele, și afli spre dimineață că a mai ars ceva, în nu știu ce miriște a capitalei. Aplicațiile din telefoane îți demonstrează prin culori și calcule că ai inhalat aer poluat.

Înainte de pandemie, petreceam zilnic cel puțin trei – patru ore în mașină, pe drumurile care îi duc și îi aduc pe copii la școală sau la extrașcolare. Și azi, dacă deschid geamul mașinii, mă izbește acel aer impregnat de gazele de eșapament ale mașinilor demult scoase din uz, în alte țări. Dacă mă nimeresc într-un pasaj și stau pe loc, mă sufoc.

Aleg să merg pe jos pentru deplasări de proximitate sau chiar mai lungi. Dintotdeauna mi-a plăcut să simt asfaltul, să mă proptesc în contemplare în dreptul unor clădiri și imobile salvate din istoria unei monarhii apuse. Uneori aproape plâng, când văd ruine și cioturi arhitecturale claustrate într-un București al nimănui. Înghit praful contrucțiilor oblice care vin peste tine și sunt trântite fără nicio normă urbanistică în miezul orașului. Astăzi, pustiite de Covid și în căutarea unui locatar.

Locuiam la doi pași de Cișmigiu când mi-au venit pe lume copiii. În pauzele mele maternale și mult după, acolo mi i-am legănat în cărucior până în liniștea nopții, acolo au învățat să meargă pentru prima oară. Astăzi, cea mai veche gradină publică din București miroase pestilențial.

Avem câteva piste pentru iubitorii, din ce în ce mai mulți, ai mersului pe bicicletă. Dacă nimerești din dronă Calea Victoriei zilele acestea, ai zice că modelul scandinav a prins cel mai bine la noi. Avem și semaforizare separată. Aseară treceam drept singurii fraieri care așteptau culoarea verde la una dintre treceri. Și mă întrebam în sinea mea, de ce ? De ce e mai simplu să încalci decât să respecți ?

Avem spații special amenajate în care până nu demult, existau pungi de unică folosință pentru escrementele animalelor de companie. Și-au luat zborul spre alte utilizări. În ele zac acum pet-uri ondulate, înfipte cu putere, din lenea de a mai face doi pași spre coșul cu destinația gunoi.

Citește și: România, pe primul loc în Europa la mortalitatea cauzată de poluare

Printre toate astea și-au făcut loc, discret, dar impunător, locuri și asezăminte de poveste, construite cu bun gust și rafinament. Locuri unde se întâmplă lucruri, unde te îmbogățești cultural, unde lumea se transformă în ritm cu tehnologia și cu timpurile. Iar un barista de top îți servește una dintre cele mai bune esențe, cafeaua, și te face să uiți, pentru moment, că viața ta depinde de aer.

Sunt secvențe disparate de apartenență la viața comunității a unui cetățean cu buletin de București de 25 de ani. Ne scurgem lent, înainte devreme, din cauza aerului pe care îl respirăm noi și copiii noștri. Dar suntem prea puțini să cerem. Istoric, vorbind, mereu am fost puțini.

Bucureștiul e precum un copil orfan, exilat parcă într-o lume a nimănui, înzestrat cu talente ascunse neșlefuite și care nu a avut acces la educație. Vitregit de soartă și de direcție. Dacă îi smulgi o privire, ți-ar spune că ar da orice ca să aibă dreptul la o viață normală.

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro