Lăsați poveștile să ajungă la copii, iar ele vor avea grijă să le transforme viața în poveste!

De Camelia Cavadia pe
Am iubit vacanțele de vară la bunici când, în afara celor două săptămâni în care mergeam una la mare și una la munte cu părinții, celelalte două luni și jumătate le petreceam într-o euforie generală. Ba în mijlocul copiilor din sat, care ne așteptau cu dor sosirea, ba în preajma bunicilor, care nu știau cum să facă să fie cât mai bine, ba în compania cărților care ocupau cea mai mare parte a geamantanelor uriașe în care puneam toate cele trebuincioase verii.

Vacanțele de iarnă la bunici

Dar cred că am iubit cu și mai multă putere vacanțele de iarnă la bunici, mai scurte și poate de aceea mai concentrate în trăiri, când satul se transforma într-un tablou viu și mișcător, si-n care glasurile noastre de copii împungeau cu chiote pânza pictată.Vremuri de o frenezie fără limite, în care cârduri de copii aliniați la un start imaginar înșiram săniile în vârful delușorului unde era casa bunicilor și ne dădeam drumul cu glasuri ascuțite până jos, în vale, pentru ca apoi să revenim cât de repede cu putință în vârf, repetând totul până la epuizare. Odată îndestulați de acest joc, ne mutam cu vioiciune pe aceleași sănii pe câmpul înghețat din spatele casei, transformat într-un imens patinoar natural anume parcă pentru a ne bucura pe noi. Și dă-i și întrece-te, care ajungea mai repede la un punct fix ajutați de niște bețe cu ceva metalic ascuțit în vârf în care ne-mpingeam cu toate puterile noastre de copii.

După ore întregi de alergătură, de chiote contagioase, trânte și tăvăliri prin zăpadă ne retrăgeam care-ncotro, la casele noastre. Aruncam degrabă hainele fleșcăite, cizmulițele și șosetele încă îmbibate în zăpadă, fularele înțepenite în forme turțuroase care mai de care mai caraghioase, ne dezbrăcam la piele și așteptam cu mâinile ridicate în sus ca doi soldați să ne îmbrace. Mamaie, cine să ne-mbrace? Și tot ea să ne vâre degetele încrețite pe care abia de le mai simțeam în soșete calde, luate direct de pe sobă, nu înainte de-a le-apropia de buze și-a le săruta cu atâta prețuire de parcă-ar fi fost picioare-mpărătești.

Pe sobă ajungeau și hainele pe care le dezbrăcam, uneori atât de ude încât ai fi zis că sunt proaspăt scoase din albie. Obrajii colorați deja de-afară de acuarela iernii se aprindeau și mai tare la contactul cu căldura și prindeau forma și culoarea merelor roșii, ionatane, pleznind de sănătate. Soba duduindă aducea cu ea un sentiment pufos de bine, iar mirosul cărnii sfârâinde, înfipte de mamaie într-o țepușă lungă ce se perpelea tot acolo, înăuntrul sobei era ceva de natură să ne amețească și să ne facă să-nghițim de nenumărate ori în sec până ce mamaie hotăra că, în sfârșit, e gata. Lângă „bucățica în sulaie”, cum îi spuneam noi, „carne în sucală” cum se chema ea, mamaie aducea o strachină cu murături asortate proaspăt pescuite din putinică. Pe urmă, dă-i și-nghite, dă-i și-nghite într-o liniște odihnitoare. Îndesam în gură fără a ne da prin cap să facem cel mai mic moft, nici măcar soră-mea, care era mai sclifosită defel la mâncare. După masă, primeam musai un păhărel de vin roșu, rece, abia scos din butoi, „pentru sănătate”. Nici pe ăla nu ne dădea prin cap să-l refuzăm că doar era un soi de medicament, nu-i așa? După ditamai festinul, ne lua toropeala, dar chiar și-așa, nici prin gând nu ne trecea să dăm curs insistențelor bunicii de a ne „lăsa” nițel și a ne odihni, ci așa, cu burțile pline cum le aveam, ne îmbrăcam din nou, cu haine calde și uscate luate direct de pe sobă și ieșeam pentru o nouă tură de tăvăleală în zăpadă.

„Citește sau spune-ne o poveste!”

Aceasta este doar introducerea a ceea ce voiam să povestesc de fapt, iar dacă a fost prea lungă e din cauza faptului că nu m-am îndurat să trec mai repede prin amintirile astea fermecate. Vă rog să mă scuzați! Dacă vi se pare că am avut o copilărie feerică la bunici, atunci aflați că nu vă înșelați, ăsta e adevărul. Însă momentele despre care vreau să vă vorbesc cu adevărat abia acum vor fi povestite. Bunicul lucra la Sfatul Popular și se-ntorcea acasă pe-ntuneric, astfel că, odată cu lăsarea serii tresăream la fiecare lătrat de câine, doar-doar se apropia bunicul. Odată intrat pe poartă, număram minutele până termina de mâncat, dădea gata treburile ce le mai avea de făcut și se așeza în pat. Imediat ce-l vedeam instalat aici, eu și sora-mea ne băgam în sufletul lui și-l rugam aproape imperativ: „Citește sau spune-ne o poveste!” Oricât de obosit era, nu-mi aduc aminte ca bunicul să ne fi refuzat vreodată. Deși sunt sigură că pe multe le inventa, poveștile lui nu se repetau niciodată.

Ne spunea și mamaia povești, dar ale ei erau cu strigoi și ursitoare, cele mai multe auzite de la mama sau bunica sa, altele întâmplate chiar în sat. Mamaia nu știa carte, abia de știa să se iscălească, iar de citit o făcea cu încetinitorul, pe litere, ca la clasa I-a. Mamaia spunea povești adevărate despre copilăria ei săracă, petrecută la câmp, sub cerul liber și soarele arzător, ale cărei singure păpuși erau cele făcute din știuleții de porumb, povești care aveau însă în ele toate elementele fantasticului pentru a fi povești adevărate.

Au fost vremuri magice pe care nu le voi uita niciodată, vremuri din care și-au tras seva bucuria cititului de mai târziu, plăcerea ascultării și fascinația poveștii. Bunicii au fost primii oameni care au dat de lucru imaginației noastre de copii, cei care ne-au oferit primele modele, primii eroi, primele exemple de bine și de rău. Dacă a existat o vreme care m-a îndemnat la visare, un moment în care mi-a încolțit în minte dorința de-a inventa povești, un timp când am crezut că totul e posibil și că orice poveste poate deveni realitate, atunci ACELA a fost! Timpul copilăriei mele.

Lăsați poveștile să ajungă la copii, iar ele vor avea grijă să le transforme viața în poveste! Citiți-le povești și ajutați-i să creadă în ele!

Citește și – Vouă ce amintiri despre cărți v-au marcat copilăria?

Cine este biblioterapeutul tău de suflet?

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro