Vouă ce amintiri despre cărți v-au marcat copilăria?

De Camelia Cavadia pe 22 septembrie 2016
Dacă v-aș spune că la 10 ani eram bibliotecară, m-ați crede? Probabil că nu și nici măcar nu v-aș putea judeca pentru asta. Și totuși, e adevărat.

Totul se întâmpla pe vremea când nimic nu era imposibil, când soarele râdea la noi și ne încuraja să ne facem planuri mărețe, iar lumea era la picioarele noastre, dornică să ni se dezvăluie. Eram copii mulți în bloc, dar tonurile mereu  gălăgioase nu deranjau pe nimeni  în acele vremuri mirifice ale copilăriei, căci despre ele este vorba.  Locatarii ne iubeau și arareori se găsea câte o  voce să ne beștelească. Ne lăsau să ne jucăm în grădina blocului cât era ziua de lungă și chiar dacă plantau trandafiri și Mâna Maicii Domnului pe margine, închideau ochii ori de câte ori în alergările noastre mai călcam câte o floare. Nici râsetele noastre continue nu păreau să-i deranjeze pe locatari, fie că ele se făceau auzite chiar și-n timpul programului de somn.

N-aveam bone, dar eram cumva supravegheați de vecini…

În miros de iarbă proaspăt cosită ne așterneam păturile dinainte pregătite de părinți și ne jucam toate jocurile pe care astăzi parcă le-a-nghițit pământul. Acolo citeam, acolo ne făceam magazine, jucam volei, bedminton, leapșa, „flori, fete, filme sau băieți…” și-acolo ne goleam sufletele noastre de copii cu cheia la gât.
N-aveam bone, dar eram cumva supravegheați de vecinii cărora nu le era greu să arunce fiecare câte un ochi pe geam din când în când. Chiar dacă nu eram ai lor, pensionarii și cei care lucrau în ture își făcuseră un obicei din a ne verifica din când în când. Părinții n-aveau doar grija propriilor odrasle, ci pe a tuturor. Zilele de naștere le serbam împreună și ne distram magnific cu mijloacele noastre puține. Căci n-au existat nicicând vremuri mai frumoase ca atunci, mai bălăcite-n soare, zâmbet, glasuri și culori precum acelea în care ne scăldam în fiecare zi în copilărie, ca-ntr-o copaie cu promisiuni.

Printre țevi, trăiam marea aventură a vieții de bibliotecar

Încrederea supremă a venit din partea comitetului de bloc când ne-a permis, nouă, unor mucoși, să folosim o încăpere de la subsolul blocului pentru treburile noastre copilărești. Însuși președintele asociației de locatari, domnul Bordea, scund de statură și parcă mereu îmbrăcat în maiou, ne-a ajutat cu rafturi pentru amenajarea micii noastre biblioteci. Printre țevi și mirosuri oarecum închise, care azi probabil ne-ar provoca grimase care mai de care, trăiam marea aventură a vieții de bibliotecar. Prin bunăvoința fiecărui copil din bloc adunasem câteva volume jerpelite pe care eram gata să le punem la bătaie. Pe ultima copertă, în interior, lipisem cu aracet un buzunăraș de carton în care băgasem fișa cărții. Procurată tot de domnul Bordea aveam și o ștampilă improvizată ce ne făcea să trăim cu sentimentul că suntem, oficial, în legalitate. Fusesem aleasă bibliotecară în unanimitate de voturi și pot să spun că am luat asta ca pe un privilegiu. Stabiliserăm împreună un orar care împăca programele tuturor, ce trona lipit, chiar pe ușa de la intrare. Ni-l bătuse la mașină tot un locatar ce se pusese și el la mintea noastră.Chiar dacă n-a durat mult povestea bibliotecii noastre, ea a fost prima meserie pe care am avut-o și care continuă să-mi umple sufletul de nostalgie.

Vacanțele la țară la bunici

Aceeași emoție am simțit-o apoi an de an, în vacanțele de vară la țară la bunici. Din nou privilegiată, de data aceasta de faptul că bunicul era implicat în tot felul de treburi ce-l țineau aproape de profesorii și directoratul școlii, avea acces în școală, peste tot. Din rotocolul lui de chei, doar una dintre ele era cea magică, deschizătoarea bibliotecii, camera a mai dosită și mai liniștită. Când bunicul  ne-a permis mie și surorii să intrăm pentru prima dată acolo, ne-a izbit un puternic miros de petrosin. Nu era cum ne așteptasem, dar chiar și așa, cele câteva rafturi cu cărți ne invitau să le atingem. Cotoarele lor jerpelite prindeau viață la o simplă atingere cu privirea și promiteau povești de neuitat. „Doar una”, a zis bunicul că putem lua, iar asta ne-a încurcat mai mult decât dacă ne-ar fi spus că nu putem împrumuta niciuna. Am ales fără discernământ „Vântul prin sălcii” (de Kenneth Grahame), fără să fiu convinsă că am făcut cea mai bună alegere. Era și greu, de altfel. Însă promisiunea de a putea lua și alte cărți îndată ce le restituiam pe acestea făcut să nu mai conteze atât de mult alegerea de moment.

cartile copilariei

Aceste două biblioteci au rămas în sufletul și în mintea mea unele dintre cele mai dragi amintiri pe care le-am strâns de-a lungul vieții.

Dacă mi se face dor de prima, vorbesc cu Toni Grigoriu, prietenul meu din copilărie. De multe ori când îl privesc, nu văd în el bărbatul falnic și frumos care e acum, ci băiețelul în pantaloni scurți și obrajii roșii, dolofani de atunci.

Iar când „vorbesc” cu bunicul meu, care nu mai e, îi spun că biblioteca aceea nu a rezistat în timp, dar eu și sora mea, împreună cu foarte mulți oameni darnici am pus pe picioare una nouă, în același loc. Pentru ca alți copii să se  bucure așa cum am făcut-o noi.

Cred în magie, cred în cercuri care se închid perfect, tocmai de aceea știu că ultima mea meserie pe acest pământ va fi chiar cea cu care-am început. Am fost bibliotecară la 10 ani și mi-ar plăcea ca atunci când mă voi retrage la pensie să scriu cărți, la țară, să fiu bibliotecară din nou. Acolo, în satul bunicilor, unde a rămas pentru totdeauna o parte din mine.

Citește și: Cine este biblioterapeutul tău de suflet?

Carol, fiul lui Șerban Ionescu și al Magdei Catone, este la fel de talentat ca părinții săi

Carol, fiul lui Șerban Ionescu și al Magdei Catone, este la fel de talentat ca părinții săi