Cina regală

De Augusta Lazarov, pe

Se zice că orice fetiță visează să devină prințesă. Eu nu eram atât de fascinată de soarta prințeselor din povești, ci de rochiile lor spectaculoase, cu corset și crinolină.

La vârsta de 4-5 ani, de fiecare dată când treceam pe lângă magazinul de jucării din Târgu-Jiu, aflat în drumul mamei spre cumpărături, mă opream în fața vitrinei și priveam minute în șir toate păpușile care stăteau cuminți, în așteptarea vreunui copil dornic să le ia acasă. Eu nu doream decât să le admir și să-mi imaginez povești cu ele.

Plecam după multele rugăminți ale mamei de a-mi cumpăra vreo jucărie, spunându-i că nu-i nevoie, că ele stau bine acolo, cum sunt ele împrietenite, că nu vreau să le despart și că oricum le voi vedea și la următoarea plimbare. Așa era relația mea cu lumea jucăriilor și a poveștilor, prințesele erau doar în imaginația mea, deci puteam oricând să fiu la fel ca ele, era de ajuns doar să-mi creez în minte o poveste.

Așa că ziua în care a sosit la biroul de la Madrid invitația oficială de la Casa Regală a Spaniei la o cină ocazionată de vizita președintelui României, surpriza mea a fost dublată de bucuria de a descoperi că, pe lângă regele Juan Carlos și regina Sofía, participau la eveniment și cuplul princiar, principele Felipe și prințesa Letizia. Urma să cunosc o prințesă reală, o prințesă-om, trecuse vremea prințeselor imaginare.

Seara magică

Așa cum protocolul unui astfel de eveniment prevede un cod vestimentar foarte strict, primirea invitației cu trei săptămâni în avans avea o explicație cât se poate de logică. Drept urmare, ne-am conformat și am avut norocul să găsim extrem de repede rochia mea cu trenă, de un roz pudrat, dar nu la fel de simplu a fost cu smochingul, care a trebuit croit pe comandă și ne-a ținut în tensiune până în preziua evenimentului.

Seara de 26 noiembrie 2007 a fost într-adevăr magică. Am ajuns la ora potrivită în curtea palatului regal El Pardo, am mers răbdători în ritmul impus mașinilor de către majordomii care coordonau sosirea invitaților. A urmat coborârea, pe cât de atentă pe atât de emoționantă – era prima dată când trebuia să țin în frâu o trenă a unei rochii de mătase care aluneca de ziceai că-i vie! Toate bune, intram și stooop!

Trebuia să intrăm într-o ordine prestabilită. Ne-am așezat la locul indicat și-am așteptat să fim nominalizați. Emoții cât palatul, pentru că uitasem cui să fac reverența, respectiv înclinarea din cap, înainte sau după salut. Atât de repede au curs acele clipe, ca și cum n-ar fi fost.

Prințesa Letizia era timidă și retrasă, dar fascinația mea a fost totală în preajma reginei Sofía, o ființă de o căldura în voce și în gesturi cum n-am mai întâlnit decât la propria mea mamă când mă ruga atât de blând să-mi cumpere o jucărie din vitrină, doar să nu mai stăm blocate acolo la nesfârșit.

Cina regală

A urmat cina, o masă impresionantă plină ochi de farfurii, tacâmuri, pahare, ornamente florale, o așezare obligatorie lângă oameni pe care nu-i văzusem în viața mea. Regula e clară, cuplurile nu sunt așezate împreună, pentru că altfel ai vorbi doar cu partenerul.

O conversație cu cei de lângă mine din care nu-mi aduc aminte absolut nimic, între felurile de mâncare ce se perindau cu viteza ospătarilor echipați la… cinci ace. Îmi amintesc în schimb că mă felicitam în gând că avusesem inspirația să întreb un cunoscător ce trebuie să fac cu plicul-poșetă.

„Să nu-l pui nicăieri în altă parte decât pe scaun, sub nicio formă pe masă“. Și atunci știu că i-am mulțumit în gând tatălui meu, pentru că mă învățase de mică ordinea și funcționalitatea fiecărui tacâm. Nu vreți să știți câte furculițe, cuțite și cuțitașe, linguri și lingurițe stau de strajă lângă farfuriile unei cine regale.

Deci, da, poate că o bună parte din educația mea era ruptă dintr-un basm cu prințese. Care iată că devenise… real (în traducere din limba spaniolă, „regal“).

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro