Amalia Enache, despre izolarea la domiciliu: „O senzație pe care o aveam doar în copilărie”

De Amalia Enache pe

Carantina mi-a adus o senzație de timp lung, timp mult, timp destul, o senzație pe care o aveam doar în copilărie despre cât durează o zi. Numai atunci zilele îmi erau atât de… îndelungi, într-un sens foarte bun.

Și m-a izbit un gând, după vreo lună de când cu izolarea, care la mine e intermitentă, căci 14 zile lucrez, 14 stau numai acasă și tot așa: faptul că m-am adaptat imediat la ruperea aceasta de lume și mă simt foarte bine acasă, strict în lumea mea, este și pentru că retragerea deplină în familie nu îmi era complet străină. În tot acest timp, familia mea a fost complet deconectată de exterior, ei au rămas numai în casă, dar nici asta nu m-a angoasat. Din același motiv nu m-am îngrijorat pentru schimbarea din viața Almei, rămasă temporar doar cu noi, părinții, fără prieteni, camarazi de joacă, fără grădiniță. Pentru că felul acesta de copilărie nu mi-e străin. Deci nu mă sperie. Nu mi-l înfățișez ca pe un bau-bau, o nenorocire, ci de fapt se întâmplă că eu așa am crescut și nu m-am alienat, n-am pierdut esențialul, nu am devenit o singuratică.

Am mai povestit că am copilărit într-un sat de munte din Transilvania, dar trebuie să vizualizați izolarea de acolo, casa noastră la marginea satului, cu vecini până la care faci cam 5 minute de mers pe jos, cu livadă pe dealul din spate, un pârâu și un izvor din stâncă chiar în fața casei și cu pădurea care urcă brusc munții de jur împrejur. Cel mai mult timp din copilărie l-am petrecut așa, în intimitatea propriei familii. Sigur că aveam natura, vara eram numai pe afară, dar iernile la munte sunt foarte grele și de fapt adunam luni bune mai lungi decât izolarea asta, petrecute cam în casă, oricum printre ai mei, mai ales la vârsta Almei. În satul meu și în cele din jur eram cam cinci copii de vârsta mea cu toții. Ne vizitam din când în când, nu în fiecare zi. La școală, în clasele 1-4 eram toți împreună, indiferent de vârstă, vreo 15, nu mai mulți, cu vârste între 6 și 10 ani. Fratele meu e cu șapte ani mai mare, nu mi-a fost partener de joacă.

Citește și – Monica Jitariuc: „Acestui capitol din viața noastră o să-i aflăm titlul mai târziu”

Nu-mi amintesc nici măcar o singură seară în care să fi avut curent electric, lucrurile astea petrecându-se în comunism. Eram rupți în fel și chip de lume, de ceilalți, dar aveam un puternic sentiment de aparte­nență, de siguranță, de bine în casa noas­tră. Unde nu-mi amintesc să fi simțit amărăciune sau plictiseală. Dacă, eventual, voiam să-mi umplu timpul, citeam. Lucrurile pur și simplu așa erau; când ești copil, nu te chestionezi în fel și chip, nu ai cu ce să compari, ci le iei pe toate așa cum ți se dau, cum sunt ele în lumea pe care o cunoști.

Mi-e clar că, pentru că petreceam mult timp împreună, părinții mei mi-au fost extrem de prezenți și de iubiți. Am numai amintiri în care tabloul e complet, cu noi toți, cu atmosfera din casa noastră, cu tata care dansa cu mine în brațe, cu poeziile pe care mi le citea seara pe lângă povești, cu mama care făcea să fie totul cald și calm în jur. Noi, acolo, la țară, nu aveam de ce și unde să gonim; sigur că ei mergeau la serviciu, la școala unde tata preda, iar mama era secretară, dar ritmul era unul firesc, liniștit, nu vedeam la părinți goană, stres.

Citește și – Adrian Asoltanie, trainer financiar: „Cine nu învață lecțiile trecutului repetă anul… 2010”

Și iată că și copiii noștri ne-au recuperat mai așezați odată cu izolarea asta, să admitem. Toți, absolut toți am petrecut mai mult timp cu copiii acum, indiferent cât de mult le dădeam deja înainte. Eu am stat doi ani departe de Știrile pe care le iubesc atât, în primii doi ani din viața fetiței mele, iar după reîntoarcerea la serviciu tot stăteam în tot restul timpului cu ea. Și totuși, iată, era loc de și mai mult. Ce am făcut noi în timpul acesta? Ne-am jucat. Am învățat-o lucruri noi firesc, natural, nu cu presiune, aplicații etc. Exact cum făceau și părinții noștri cu noi, de la strânsul lucrurilor prin casă, gătit împreună, până la discuții despre somnambuli, planete, termosuri etc. Avem avantajul și că ea e mică, nu există presiunea școlii. Dar, pe bune, se face gaură-n cer sau în educația copiilor cu niște luni de pauză de școală?! Eu cred că nu. Ei oricum învață continuu.

Am fost premiantă, cam cu 10 pe linie, și tot îmi permit să vă recomand să vă relaxați că ratează niște etape dintr-o programă stufoasă, încărcată, plină de inutilități. E mai important să ne ches­tio­năm despre cum ieșim împreună din această izolare, cu o relație mai apropiată cu propriii noștri copii sau cu ei răniți că, deși vremurile ne-au făcut să stăm atât de apropiați, ei tot departe își simt părinții?! Cred că sunt părți bune în perioada aceasta, de care ne va fi foarte dor când ne vom duce iar care-ncotro, la școli, servicii, în lumea mare.

Citește și – Vloggerii și nevoia acută de normă

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro