Petronela Rotar: „Am scris să mă salvez”

De Adina Rosetti pe 03 octombrie 2018
Pe Petronela Rotar e foarte posibil să o știți din mediul virtual, unde scrie cu o sinceritate dezarmantă despre viața, gândurile, durerile și iubirile ei. A lucrat mulți ani ca jurnalist TV, a debutat cu poezie („O să mă știi de undeva”, Ed. Herg Benet, 2014), a continuat cu proză scurtă („Alive” si „Sfârșitul Noptii”, Ed. Herg Benet, 2014, 2016), pentru a ajunge, în final, la roman (“Orbi”, 2017). Este managerul festivalului de literatură și artă C'Art Fest.

Volumul tau de debut a devenit un best seller de poezie în România post decembristă. Cum ai reusit așa performanță?
Habar nu am. Adevărul e că nimic din ce s-a întâmplat nu a fost premeditat, nu m-am așteptat, ba dimpotrivă, eu mereu am crezut că scrisul meu nu valorează nimic, de asta am și ținut pentru mine ce am scris vreme de 35 de ani. M-am născut cu ușurința asta de a scrie, a făcut mereu parte din mine, dar nu știam că nu toată lumea o are… Cândva mi-am dorit să fiu scriitoare, însă credeam că pentru asta e nevoie să faci nu știu ce școli, să te pregătești, să faci parte din anumite cercuri, nu doar să scrii solitar, pentru tine, așa cum făceam eu. Și că eu nu sunt în stare, așa că am scris în foldere de email sau pe câte un blog anonim, unde să nu știe nimeni cine semnează textele. Apoi, în 2013, am avut un acces brusc de curaj și am început să scriu asumat, cu nume și prenume, pe blogul meu. Invitația de a publica prima carte a venit nesperat de repede, doar că editorul a fost foarte contrariat când i-am zis că eu poezie aș vrea să public. Aveam texte scrise în ultimii șase-șapte ani, suficiente pentru un volum, dar el a zis că poezia nu vinde. Dar fie, dacă țin eu neapărat. Așa că a decis să scoatem un tiraj de 300 de cărți. Mie mi se părea mult, oricum. De unde să găsești 300 de oameni să cumpere ce scrii tu? Păi 300 de oameni sunt o sală plină. Pe parcurs, cât pregăteam cartea, s-a răzgândit și a dublat tirajul și încă ceva. Așa că au ieșit primele 700 de exemplare, iar în prima zi au fost așa de multe comenzi încât a scos imediat și al doilea tiraj, în zilele următoare. De atunci, s-au vândut multe tiraje, cartea e la a doua ediție, iar eu încă mă mir de sălile astea pline.

Ai continuat cu proză scurtă și poezie și ai ajuns, în final, la roman (“Orbi”, 2017). Cum a fost acest parcurs literar?
Chestia e că eu, până la Orbi, nu am scris niciodată vreo carte gândindu-mă că scriu o carte. Eu sunt în primul rând cititor, îndrăgostită de cuvinte, de expresii, de scriitori, de cărți. Așa că pentru mine cartea este un obiect atât de prețios, de valoros, încât mi se părea o impietate să am pretenția că eu aș scrie cărți. Multă vreme am simțit rușine când eram numită scriitoare, pentru mine nu era doar o meserie, era aproape un titlu pe care nu simțeam că îl merit. Așa că eu scriam texte. Cu asta nu eram în disonanță cognitivă, texte mă simțeam în stare să scriu, asta făceam de când mă știam. Unele lirice, altele proze scurte, scriam texte, iar după ce se strângeau multe, îmi dădeam seama că ele pot fi o carte. La Efectul pervers m-am prins mai devreme, de asta cartea e rotundă, are serii de poeme, leitmotive, dar tot ca pe o joacă am luat-o. Cu Orbi a fost altfel. Aveam început alt manuscris, dar mă îndoiam teribil că sunt în stare să scriu roman. A scrie roman mi se părea a fi testul suprem al unui scrib, așa ca mine, mă bănuiam că nu aș fi capabilă să-l duc la un capăt. Apoi a fost un declic, am simțit o nevoie urgentă de a mă așeza și scrie povestea asta, nu m-am mai gândit că scriu un roman, deși știam că de data asta chiar scriu o carte, nu un text, am ignorat și am scris pur și simplu fără oprire ce curgea din mine și a ieșit asta.

Petronela Rotar: „Am scris să mă salvez”

Esti foarte cunoscută și activă în mediul online, unde ești de o sinceritate uneori incomodă. Cum știi cât de mult sa expui din propria viață în acest mediu?
Tot ce fac vine din, cum ar spune englezul, gut. Din vintre. Oamenii mă bănuiesc uneori că e vreo mare strategie de marketing la mijloc, de aia am succes, dar adevărul e că nu e decât bun simț elementar. Care mă poate trăda, evident. Sigur că pot fi și excesivă uneori. Sinceritatea mea m-a salvat, din multe puncte de vedere, pentru mine e cartea mea câștigătoare. Iar când am descoperit că ajută pe multă lume, a devenit tot mai simplu. Firește că nu e comod, într-o lume care pozează în părinți perfecți, cupluri fericite, specialiști, atoatecunoscători, să vii tu și să spui adevărul, pentru nimeni nu e comod, dar nici nu văd altă cale pentru mine.

Scrii mult despre anxietăți, frici, traume și despre beneficiile psihoterapiei…E si scrisul o formă de terapie pentru tine?
Înaintea terapiei, a fost doar scrisul. El m-a salvat. Poate chiar de la moarte. Am scris ca să pot supraviețui, să pot înainta prin viață, să pot să înot prin încă o zi care părea alcătuită din vată. A fost multă durere în viața mea, multă frică, multă traumă, așa că am scris să pot integra, să pot să mă vindec. Am scris să mă salvez. Iar apoi am completat cu terapie. Azi mă privesc în oglindă, văd un alt om, și am să-i mulțumesc pentru asta atât psihoterapiei, cât și scrisului.

Ce teme te interesează să explorezi in literatură? Care sunt obsesiile tale și cât pui din ele în literatura pe care o scrii?
Durerea e în mod evident una dintre obsesiile mele literare și umane, transpare în toate cărțile mele, durerea în toate formele în care poate apărea într-un individ. Modurile de a fugi de ea. Depresia, singurătatatea, frica. Trauma și felul în care evoluează într-un individ un episod traumatizant. Relațiile semnificante, cele care te pot răni și strica definitiv, cu mama, cu tatăl, dar și felul în care își pun amprenta în viața adultă, în relațiile erotice pe care le avem mai târziu. Psihicul uman, cu toate mecanismele lui inconștiente. Sunt fascinată de măruntaiele psihicului uman așa cum este fascinat un arheolog de măruntaiele pământului în care sapă, fără să știe niciodată ce comoară va găsi.

Petronela Rotar: „Am scris să mă salvez”
Care este cel mai frumos lucru/moment spus/ petrecut legat de cărţile tale? Cât de importantă este validarea cititorilor?
Sunt atât de multe momentele frumoase, lucrurile spuse, încât mi-e aproape imposibil să singularizez vreunul. Mă atinge tare (și bulversează totodată) faptul că la toate lansările, întâlnirile cu cititorii, sunt mereu oameni care vin tremurând de emoție să mă ia în brațe. Uneori plângând. Iar eu încă nu înțeleg ce anume am făcut să merit o asemenea onoare. Sau sunt mesajele, foarte multe, de la oameni care îmi spun că i-am ajutat prin ce scriu să facă alegeri care le-au schimbat viețile, că au mers la terapie, au ieșit din relații toxice etc. Și îmi mulțumesc fără să știe că cea care trebuie să spună mulțumesc sunt eu, căci ei îmi dăruiesc cel mai important lucru din viața unui om: sensul de a exista. Sensul de a scrie. Senzația că nu fac umbră pământului degeaba. Așa că da, cititorii mei sunt foarte importanți pentru mine.

O rutină/ tabiet de scris? Dimineața sau seara? Pe hârtie sau la laptop? Cât de mult rescrii?
Scrisul meu e un organ aproape independent de mine. Cel mai mult scriu în cap, mai demult glumeam că am o mânuță care scrie la mine în cap, când are ea chef, fără să țină cont că e trei dimineața sau că sunt în mijlocul unei conferințe. În urmă, eu sunt doar o biată dactilografă, am doar de transcris ce s-a scris acolo deja, treabă care îmi iese fără probleme, fiindcă, deși eu sunt o persoană foarte uitucă, nu uit niciodată ce apare ca text la mine în cap. Nu scriu pe hârtie fiindcă scrisul meu s-a lăbărțat și deformat atât de tare, încât abia dacă mi-l înțeleg, e complet ilizibil. Așadar, mereu laptop sau, mai rar, telefon. Nu rescriu foarte mult, câteodată mi-e și rușine să spun asta, pari neserios dacă nu rescrii, dacă nu te chinui, dacă nu transpiri, dar adevărul e că rescriu puțin, anumite cuvinte. Puține texte au suferit modificări majore.

Când ai scris prima poezie ever și despre ce era? 🙂
Păi poezie scriu de la șapte ani, voiam să mă fac scriitoare și să public poeme în reviste, tot auzeam că sunt foarte talentată, lumea se mira ce scrisori îi scriam tatei și ce compuneri (am învățat devreme să scriu, iar tata era plecat la muncă în Irak, unde îi scriam scrisori lungi). Dar mama m-a făcut să mă dezumflu, mi-a zis că la noi în țară numai poeziile patriotice, despre partid și țară și conducător sunt publicate. Așa că am scris o poezie patriotică, nu îmi mai amintesc cum era, dar știu că am trimis-o unei reviste de elevi, sperând că o să mi-o publice, lucru care evident că nu s-a întâmplat. Am fost teribil de dezamăgită și am decis să îmi amân cariera de poetă. Totuși, prima poezie pe care chiar mi-o amintesc datează din liceu, a fost publicată în revista școlii, proful meu de română mă iubea tare mult și mă încuraja să scriu, era o poezie despre o femeie care așteaptă în geam și nu vede nimic în afara unei bănci proaspăt vopsită într-un albastru neverosimil. Cred că îmi plăcea cuvântul neverosimil pe vremea aia. Posibil să mai existe pe undeva. Oricum, în perioada aia mi-a crescut brusc organul scrisului, era ca o excrescență aproape vizibilă, îmi amintesc că mergeam pe stradă și curgeau numai versuri în mine, umblam și mă minunam că gândurile mele au forma asta neverosimilă, ca să folosesc un cuvânt al vârstei aceleia. Și mă întrebam dacă sunt nebună, eram convinsă că restul oamenilor sunt perfect normali și au un flux al conștiinței normal, nu diform, ca al meu.

 

Foto: arhiva personala

Mai multe interviuri cu scriitoare in numarul de octombrie al revistei UNICA.

Uranus, planeta marilor schimbări, intră în Taur pentru următorii 8 ani

Uranus, planeta marilor schimbări, intră în Taur pentru următorii 8 ani