Vrei un job, dar nu orice job

01.03.2010, 10:25.

Zilele trecute am avut numeroase discuţii despre situaţii în care lucrurile nu se mişcă, joburile ideale nu apar, angajatorii nu răspund la aplicaţii, nu mai trimit oferte, sau lucrurile se schimbă…
… în ultimul moment. Una dintre ele însă m-a frapat prin efectul pe care l-a avut o asemenea perioadă de căutări asupra unei persoane pozitive, optimiste, luptătoare, care a început însă să se chestioneze pe sine mai mult decât este sănătos.

Citeam zilele trecute un articol care mi-a plăcut foarte mult, al lui Adrian Ciubotaru, care spunea că există o frecvenţă unde nu putem truca ceea ce suntem. Şi că în ciudă aparenţelor, asta este un lucru foarte bun. Şi este bun pentru că ne arată de fapt cum şi unde putem ajusta lucrurile.

Şi asta dacă suntem suficient de maturi pentru a înţelege că ceea ce se întâmplă nu demonstrează că suntem victimele împrejurărilor, ci are un mesaj mai ascuns, unul personal, pe care îl putem descoperi la o analiză mai atentă.Revenind la discuţia anterioară, după ceva timp, am ajuns împreună la concluzia că de fapt căutarea unui job a fost doar atât. Căutarea unei surse de venit. Şi undeva, simpla idee a acestei căutări aşa, fără direcţie, a fost exact cea care n-a adus succes în procesul de căutare.

Pentru că în spatele nevoii de a avea un venit stabil, stătea o dorinţă şi mai mare de a face ceva în care să creadă. Dorinţa care se materializase pînă atunci în implicarea pe bază de voluntariat în diverse asemenea activităţi, făcute de dragul a ceea ce reprezentau ele în sine, şi fără nici o miză financiară.

Unde a dus căutarea asta? A dus aproape de un nivel limită. Acela în care începi să îţi pierzi încrederea în tine, în ceea ce ştii, poţi să faci şi reprezinţi. Şi asta este un punct critic. De multe ori am tras semnale de alarmă oamenilor care se aflau chiar într-un job, într-un punct similar. Momentul în care începi să te îndoieşti profund de tine, este cel în care ar trebui să schimbi ceva.

Şi nu mă înţelegeţi greşit, nu pledez pentru ideea că toţi suntem perfecţi aşa cum suntem şi nimic nu trebuie schimbat/îmbunătăţit/dezvoltat la noi. Departe de mine acest gând. Însă una este să vorbeşti despre zone de dezvoltat, lucruri de îmbunătăţi, şi să ai o imagine de sine bună, să fii în echilibru cu tine, chiar în condiţiile acestor mici şchiopătari, şi cu totul altceva este să începi să transferi aceste umbre asupra întregii persoane şi să pui sub lupă tot ceea ce ştii să faci şi eşti de fapt.

Un punct bun al trecerii prin această etapă, este faptul că începe să doară. Şi dacă începe să doară, sunt şanse să facem ceva în acest sens, să schimbăm lucrurile spre bine. Să ne punem întrebări valoroase. Şi să ne întoarcem la kilometrul 0, să începem să căpătăm claritate, cum bine descria Mihaela Feodorof procesul.

Şi ce urmează? După claritate, urmează puţină visare, puţină reconectare la noi înşine şi eliminare a filtrului realităţii care blochează de multe ori orice idee îndrăzneaţă. Mulţi dintre noi începem explorarea altor opţiuni doar privind prin filtrul realităţii. Dar dacă ea se vede altfel când schimbi locul de unde o priveşti?

Şi după ce ţi-ai obişnuit puţin privirea cu noua perspectivă, poţi reveni la aplicarea unui filtru al realităţii, cu siguranţă. Doar că de data asta filtrarea va fi diferită. De ce? Pentru că tu crezi în ceea ce vrei să faci şi să transmiţi, iar mesajul evident şi cel aparent sunt unul şi acelaşi lucru. Şi atunci lucrurile încep să se mişte!