O femeie militar în Irak şi Afganistan

A parcurs în doar şase luni 15.000 de km în TAB-urile armatei române din Irak şi Afghanistan şi a văzut adesea moartea cu ochii. Ea este Mihaela Drăgoi, o femeie militar,

… căreia experienţele din război i-au transformat ireversibil viaţa. În 2004, atunci când în doar 24 de ore a luat decizia de a se oferi voluntar în operaţiunea de menţinere a păcii din Irak, era o altă persoană.

În armată, la fel ca şi în afaceri, nu există femei sau bărbaţi. Există doar oameni, colegi, parteneri de afaceri. Aşadar, Mihaela nu a fost nicio secundă tratată altfel decât colegii ei bărbaţi. Ordinele sunt aceleaşi pentru toţi.

Mihaela Drăgoi, plutonier adjutant în cadrul Comandamentului Diviziei 1 Infanterie „DACICA”, este asistent medical în armată, mamă şi soţie acasă.

Gabriela Cristea, în bikini la 51 de ani, după ce a slăbit 30 de kg. Imaginile cu care "a dat foc" internetului / Foto

Recomandarea zilei

Despre viaţa sa profesională şi personală, aflăm mai multe chiar de la ea.

Ce v-a determinat să alegeţi cariera militară?

Am fost întotdeauna o persoană care a participat la competiţii şi căreia i-a plăcut să câştige şi să fie în vârf. Când am terminat liceul, în prima fază, am fost tentată să devin profesor de Educaţie Fizică şi Sport, dar n-a fost să fie şi printr-o conjunctură m-am întâlnit cu un domn ofiţer care făcea recrutări pentru şcolile militare.

Tudor Chirilă l-a atacat mai dur ca oricând pe Nicușor Dan! Ce a spus artistul despre șeful statului și despre Sorin Grindeanu i-a surprins pe toți! Mesajele curg

Recomandarea zilei

Până atunci nu am ştiut ce înseamnă armată, nu am avut pe nimeni în familie care să fi fost militar şi nici nu am ştiut exact ce înseamnă armata. O vedeam doar ca pe o instituţie în care domină disciplina, rigurozitatea, seriozitatea şi profesionalismul. Cred că dacă te orientezi spre domeniile acestea şi eşti condus de aceste criterii în viaţa, eşti un om bun şi de valoare.

Ce v-a motivat decizia de a pleca în misiunile din Irak şi Afganistan?

În 2004, totul mi-a fost favorabil şi fără să stau prea mult pe gânduri am luat o decizie de moment. De la apariţia ocaziei de a pleca acolo, în 24 de ore m-am hotărât să particip la selecţia organizată.

Din acel punct, totul a fost ca la carte şi procesul de selecţie, instruire şi pregătire şi-a urmat cursul firesc. N-a mai fost loc de dat înapoi şi nici nu s-a pus problema de a-mi schimba decizia.

Care a fost reacţia familiei la aflarea veştii că plecaţi în Irak?

Au fost surprinşi şi am avut o discuţie foarte liberă şi deschisă cu fiul meu care era atunci elev în clasa a X-a. Principala întrebare care a contat în discuţia noastră a fost dacă se descurcă la acea vârstă şi în acea perioadă fără mine.

Răspusul lui a venit prompt: „dacă tu te descurci acolo, categoric şi eu mă descurc aici!”. Mi s-a părut că a fost un răspuns atât de frumos din partea unui adolescent, care, primit de o mamă, a fost o susţinere totală.

Cât timp aţi petrecut în teatrele de operaţii?

Efectiv, şaşe luni în Irak, unde am plecat în luna ianuarie a anului 2005 şi şase luni în Afganistan unde am plecat în anul 2006. În ambele misiuni am plecat alături de Batalionul 2 Infanterie Călugăreni.

V-a fost greu departe de casă?

E greu să fii departe de casă, iar atunci când ai 90% din timp ocupat, interesul şi obiectul tău de activitate fiind foarte importante, nu mai ai când să te gândeşti cât îţi este de greu.

Acolo este greu pentru toată lumea, nu vezi pe nimeni în urul tău căruia să-i fie uşor şi atunci parcă nu contează.

Ca femeie, nu mi-am permis să spun „mi-e greu”, pentru că n-am putut să dau dovadă de slabiciune în faţa unui bărbat. Asta pentru că alegându-mi profesia de militar, realmente am aceleaşi obligaţii ca un bărbat şi cu atât mai mult într-un teatrul de operaţii, nu poţi să te gândeşti că eşti femeie sau să faci o diferenţă între sarcini.

Acolo, eşti pur şi simplu un militar, un camarad, eşti colegul de lângă celălalt şi fiecare contează şi se bazează pe colegul de lângă el. E greu şi nu e foarte greu. E suportabil. Te confrunţi cu clima, te confrunţi cu programul, cu alimentaţia, cu echipamentul, dar, după cum mă vedeţi sunt foarte bine.

Ce simţiţi acum când vă gândiţi la Irak?

Este foarte greu de spus în câteva cuvinte cu ce te întorci de acolo. Dacă aş putea să rezum misiunea din Irak, aş spune că a fost o căldură foarte foarte mare, distanţe foarte lungi parcurse cu tehnica din dotare şi o medie de 12 ore pe zi de stat în TAB (n.r. maşină de luptă).
Este un consum fizic şi nervos foarte mare pentru că eşti permanent într-o stare de vigilenţă şi de încordare maximă. La întoarcerea din misiune după cele şase luni, fără falsă modestie, m-am simţit mai bună, din toate punctele de vedere, ca militar, ca şi cadrul medical, ca mamă şi până la urmă, ca om.

Impresiile una peste alta sunt pozitive, implicaţiile, însă, sunt foarte mari. Pentru familie a fost cel mai greu, cu atât mai mult cu cât informaţiile pe care le primesc, sunt doar cele din media. Prin canelele de informare primeşti doar nişte frânturi care asupra unui civil au un impact cu totul diferit decât asupra unui militar. Mă gândesc la ei pentru că le este greu şi îi supun unui stres. Pentru mine este mult mai uşor, însă atunci când stai pe margine şi te uiţi la ceilalţi suferi mai mult, ai o grijă în plus.

În Afganistan cum a fost?

Afganistanul a fost o poveste cu totul şi cu totul specială, pentru că nu se aseamănă deloc cu Irak-ul. Acolo specificul misiunii a devenit total diferit.

Dacă vezi acei copii fără copilărie, îmbătrâniţi, care au atât de multe probleme încât nu se pot dezvolta normal, ajungi să te întebi „ce se va alege de viaţa lor”. Relieful este foarte dur, o climă mult mai dură decât în Irak, cu temperaturi care depăşesc 40 – 50 de grade Celsius pe perioada verii. Praful este de nedescris, iar pe perioada iernii temperatura scade până la -28 de grade Celsius. Aşadar, şi procesul nostru de adaptare a fost mai greu.

Oricum ar fi, experienţa trăită nu se compară cu nimic din ceea ce înveţi în şcoală sau trăieşti în viaţa de zi cu zi, eşti câştigat 100% profesional, dar…

Persoane apropriate, colegi de-ai dumneavoastră au fost expuşi pericolului de a-şi pierde viaţa? Care au fost cele mai dificile momente petrecute în misiuni?

Pot să spun că într-un teatru de operaţii eşti expus din momentul din care ajungi acolo. Singuranţa personală şi a trupelor nu este 100% nici în bază şi cu atât mai mult atunci când ieşi pe poarta unităţii militare.

Ca impresie personală, vă pot spune că m-am dus pregătită pentru ce-i mai rău fiind conştientă că-mi risc viaţa participând la misiune, eram cu ochi în patru şi mă aşteptam ca oricând să se întâmple o nenorocire. În momentul în care am auzit primul sunet al schijelor sau proiectilelor care cădeau lângă TAB şi se loveau de blindajul său, personal prima impresie a fost că auzeam nişte boabe de fasole lovind o tablă şi mă întrebam „chiar se întâmplă?” şi da, se întâmpla lucrul pentru care am fost pregătiţi de fiecare dată când plecam în misiune.

Sunt fracţiuni de secundă în care ţi se trezesc la viaţă toate simţurile, iar instinctul de autoapărare şi autoconservare primează. În acele momente devii de o luciditate fantastică şi nu ai timp să stai să te gândeşti ce simţi, lucrurile acestea se întâmplă abia după ce se liniştesc apele.

Aţi avut şansa de a interveni în salvarea de vieţi omeneşti?

După cum v-am spus, Afganistanul este un teatru de război. Am avut ocazia să văd copii sfâşiaţi, răniţi, bătrâni, bărbaţi şi femei loviţi de schije şi de gloanţe şi pot spune că din punct de vedere profesional, am avut ocazia în acea locaţie să-mi aduc contribuţia şi să particip efectiv la actele medicale acordate. Sunt experienţe pe care doar într-un teatru poţi să le vezi.

Aţi mai intenţiona să participaţi la astfel de misiuni în teatrele de operaţii?

În timpul primei misiuni, mă gândeam că atunci când voi ajunge acasă şi mă voi linişti, să-mi fac un acvariu. După foarte puţin timp, a apărut ocazia de a participa la misiunea din Afganistan. Normal că în momentul în care s-a făcut chemarea la misiune, mi-am exprimat fără să stau pe gânduri, dorinţa de a participa. Şi din nou mi-am spus „categoric când ajung acasă îmi fac acvariu!”.

Acel acvariu pentru mine va însemna o responsabilitate faţă de nişte vietăţi care depind totalmente de prezenţa mea şi asta înseamnă că nu voi mai pleca, dar, cu toată sinceritatea vă spun că acel acvariu nici acum nu l-am făcut…

Aceste experienţe v-au făcut să vedeţi altfel viaţa? V-au făcut să vă schimbaţi priorităţile?

Categoric mi-am schimbat priorităţile. Cred că orice militar, orice om sau orice civil care a trecut prin teatrele de operaţii fără doar şi poate îşi reevaluează întreaga atitudine faţă de viaţă şi faţă de cei din jur.

Personal, cred că abia după ce participi la o astfel de misiune te consideri profesionist. Efectiv poţi să te consideri norocos că te-ai întors viu, fără sechele, norocos chiar că poate mai ai şansa să-ţi dovedeşti experienţa şi să-ţi aduci contribuţia dacă mai apare o altă ocazie.

Cel mai mult acum, la ora actuală, apreciez sănătatea şi văd micile răutăţi care ne înconjoară în viaţa de zi cu zi, atât de mărunte încât cred că, efectiv, nu-şi au rostul. Cred că oamenii ar trebui să se axeze pe lucrurile importante din viaţa lor, nu pe lucrurile mărunte.

Cât timp reuşiţi să alocaţi familiei?

Cred că mi-am făcut meseria de mamă în familie în totalitate. Vă spun lucrul ăsta pentru că am participat la fiecare etapă din viaţa copilului meu, cu grădiniţă, cu şcoală, cu tot ce a înseamnat.

Sunt o mamă obişnuită care şi-a dus copilul la grădiniţă şi la şcoală în fiecare dimineaţă, am dat alături de el capacitatea, bacalaureatul, acum este student în Bucureşti şi cred că ajungi la un moment dat ca părinte să ai un rol mai mic în viaţa copilului tău.

Uitându-mă la familie, la copil, cred că dacă am reuşit să-l aduc la nivelul de a avea viaţa personală, mi-am alocat atât timp din viaţa mea cât a fost necesar.

Care sunt planurile dumneavoastră legate de carieră?

Aceasta este o întrebare destul de delicată pentru că specificul funcţiei mele nu este legat de ascensiunea în carieră. Nu vizez funcţii înalte în carieră. Pentru mine ca subofiţer la gradul de adjutant pot să spun că am atins plafonul maxim al carierei. Mai am o tresă (n.r.: stagiu care trebuie efectuat pentru îndeplinirea condiţiilor de avansare) de obţinut.

Te invităm să descoperi imagini realizate de Mihaela Drăgoi în Afganistan şi Irak!

Foto: arhivă personală

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro