Trei seriale pentru a treia saptămână de izolare

De Alexandru Preda pe

A mai trecut o săptămână de izolare şi încă reuşim să ne menţinem binedispuși și pozitivi. Veseli dimineaţa şi mai puţini veseli seara, încercam să umplem orele zilei cu activităţi domestice (a se citi munca pe lângă casa omului) ca să nu avem senzaţia că tăiem frunza la câini chiar toată ziua.

Dacă săptămâna trecută am făcut curat şi am întors casa cu fundul în sus în căutarea prafului pierdut, săptămâna asta găurim pereţii, mutăm mobilă şi ne gândim foarte serios că n-ar fi rău dacă am baga şi o mică zugrăveala.

Eu, de exemplu, am avut un puseu de energie bionica şi am golit balconul în dorinţa declarată de a face ordine. Ştiam că locul era suprapopulat şi se cerea golit de câţiva ani buni şi tocmai de aceea mi s-a părut că sâmbăta 28 martie 2020 este singură zi din viaţa mea în care pot face epurarea balconifera.

Rezultatul? După câteva ore de muncă de sisif, acum am un balcon curat, dar la fel de plin de toate prostiile pentru ca, efectiv, nu am aruncat absolut nimic. Microbul romanesc ”nu arunca, că nu ştii când o să ai nevoie” s-a activat brusc şi efectiv m-a legat de mâini şi picioare. Diferenţa dintre balconul pre curăţenie şi balconul post curăţenie este orientarea geospaţiala a troacelor din el. Cele din stânga au trecut în dreapta şi cele din dreapta s-au mutat în stânga. Roaba a rămas la mijloc pentru că nu ştii niciodată când vrei să torni repede o sapă şi trebuie să fi pregătit. Cei mai supăraţi au fost păianjenii de casă (despre care se spune că nu ai voie să-i omori) pentru că le-am distrus locuinţele de pe la colţuri.

Răpus de oboseală după 4 ore de sclavagism balconard dau să-mi desfac o bere, ca premiu pentru munca depusă, când o şoaptă suavă venită parcă din neant îmi mângâie urechile ”Nici să nu te gândeşti prietene, dacă tot l-ai terminat pe asta, ce-ar fi să te apuci şi de celălalt balcon…”.

Aşa că, dragi prieteni, concluzia celei de-a două săptămâni de izolare este simplă: Sunt mult mai obosit decât înainte. Ziua parcă este mai scurtă şi deodată apar mai multe lucruri de făcut, bașca încă un balcon de curăţat!

Revenind la seriale, iniţial am vrut să recomand pentru săptămâna asta ceva de comedie, gândind că un pic de veselie nu strică nimănui, dar răsfoind plin cutia cu maimuţe am găsit 3 poveşti care merita văzute. Comediile le lăsăm pe săptămâna aviatoare!

Fauda – Manualul fanaticului

În acest serial descoperim ambele fețe ale conflictului israeliano-palestinian văzut prin ochii lui Doron Kavillio, comandantul unităţii speciale sub acoperire a Forţelor Speciale Israeliene. Acesta se hotărăşte să îl găsească cu orice preţ pe Abu Ahmed aka Pantera, unul dintre cei mai periculoşi terorişti Hamas, responsabil pentru moartea a 143 de israelieni.

În Fauda am descoperit cât de uşor este să trimiţi oameni la moarte în numele lui Allah. Am văzut cum o vesta cu dinamită poate reprezenta paşaportul pentru ”paradis” şi cum zeci de oameni spălați pe creier se înghesuie să facă sacrificiul suprem doar pentru a fi pe placul unui conducător. Din păcate este înspăimântător de adevărat!

Fauda este un serial despre o lume fanatică care este condusă de oameni care se autoproclama ”zeii”. Serialul, foarte bun de altfel, este în ebraică. Sună cam rău la început, dar vă obişnuiţi! Primul sezon a fost extraordinar, iar sezonul 2 este parcă şi mai bun.

Califatul –  Un serial înfiorător de adevărat

Dacă ţi-a plăcut Fauda atunci cu siguranţă o să-ţi placă şi serialul acesta. Deşi nu este la fel de alert, Califatul are aceeaşi doză de dramatism capabilă să-ţi facă pielea de găină numai când te gândeşti că aceste lucruri se pot întâmpla în realitate. Ambele seriale pornesc de la aceiaşi idei – manipulare, fanatism şi inconştienţa, toate ascunse sub steagul iubirii de Dumnezeu şi al războiului sfânt.

Dacă în Fauda avem de-a face cu un grup de agenţi Mosad, militari super antrenaţi care duc o luptă continuă împotriva grupărilor extremiste ISIS pe un teatru de operaţii vizibil şi invizibil, în Califatul lupta se duce în paşnică Suedie, într-un loc în care viaţa curge liniştit, ferită oarecum de primejdia terorismului internaţional.

Soldaţii acestui conflict pe viaţă şi pe moarte sunt două femei aflate la mii de kilometri depărtare una de altă – o poliţistă trecută pe banca de rezerve, dornică de afirmare, şi o tânără mamă, soţie de militant ISIS captiva în Rakka, care vrea să scape din infernul războiului sfânt şi al convingerilor religioase.

Într-un plan paralel descoperim drama unor adolescente care cad în plasa unui abil agent de recrutare ISIS. Acesta vrea să le convingă să îmbrace vestă cu dinamită şi să participe la un atentat terorist împotriva unor obiective civile din Stockhom.

Serialul este dureros de real şi te face să te gândeşti că aceste lucruri se pot întâmpla (şi de multe ori se şi întâmplă) lângă tine, lângă casa ta, în cartierul tău. Atât în Fauda cât şi Califat am descoperit cât de uşor este să trimiţi oameni la moarte în numele lui Allah şi cum o vestă cu dinamită poate reprezenta paşaportul pentru ”paradis”.

Califatul este un serial despre o lume fanatică condusă de oameni puternici şi abili care fac lucruri inimaginabile în numele religiei, a războiului sfânt şi a luptei împotriva celor care nu îmbrăţişează religia Islamică. Se poate vedea pe Netflix.

Bloodride – o antologie de groază

Bloodride este o antologie de groază, un thriller cu note macabre pe care l-aş pune undeva la limita horror-ului. Şase episoade a câte 30 de minute în care aflăm povestea a şase călători anonimi dintr-un autobuz care circulă către o destinaţie necunoscută. La volanul autobuzului sta un şofer care îmi aduce aminte de Freddy Greuger fără machiaj, dar cu aceeaşi privire diabolică.

Serialul produs de Netflix are mult sânge în scenariu şi multe situaţii ambigue care m-au plimbat prin cotloanele întunecate ale fiinţei umane, într-un joc macabru de-a şoarecele şi pisica, dintre raţiune şi nebunie. În esenţă Bloodride este un fel de Twilight Zone norvegian, cu poveşti de groază care pleacă de la situaţii normale de viaţă şi ajunge în întunericului de nepătruns al nebuniei umane. Nu l-aş recomanda celor mai slabi de înger, şi nici nu aş petrece un weekend alături de familie în compania călătorilor din autobuzul groazei.

Pe altă parte, Bloodride este genul de horror care se opreşte totuşi la limita acceptabilului extrem şi nu provoacă coşmaruri sau dependente. Dacă ar fi să inventez un gen pentru povestea asta aş spune că e un Bloodride este un serial de semi-groaza, sau semi-horror dacă limba romana ar accepta o astfel de definiţie. Se poate vedea pe Netflix.

Am spus de multe ori, timpul este inamicul numărul unu al serialistului pătimaș. Când nu știi la ce serial să te uiți, aruncă o privire pe serialex.ro și poate îţi vine vreo idee. Nici eu nu am timp de pierdut, aşa că recomand numai seriale bune.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro