Bănuiesc, fără să fiu sigur de asta, că orice absolvent de liceu are o idee, chiar şi vagă, asupra semnificaţiei cuvântului „romantism”.
E de presupus că oricine a auzit de Eminescu şi a citit câteva poezii de-ale lui – „Luceafărul” e arhisuficient – îşi poate da seama că iubirea e pentru romanticii secolului XIX o experienţă profund nefericită.
Romantismul, cea mai neagră perioadă a amorului
Se poate verifica lejer că romantismul a reprezentat cea mai neagră perioadă a amorului lumesc, că el şi ea o sfârşeau de fiecare dată tragic, că despărţirea din motive metafizice era soluţia cea mai sigură în tematica romantică de dragoste.
Şi totuşi, astăzi, tot ce e legat de fericirea în amor e tradus în termeni de „romantism”. O reclamă la un restaurant, la o cremă de baie sau la o brânză uşoară pentru slăbit pot fi la fel de bine asociate romantismului de uz casnic şi gospodăresc.
Lumânări, petale de trandafir…
Toată această dulcegărie publicitară presupune neapărat decorul standard al lumânărilor puse pe malul căzii, al petalelor de trandafir împrăştiate pe duşumea, al semiobscurităţii amurgului şi, fireşte, al semitransparenţei îmbrăcăminţii ca referinţă obligatorie a suspansului sexual. Culmea e că această generaţie de femei şi bărbaţi care a ajuns să trăiască azi, în peisajul imaginar al acestei traduceri publicitare a romantismului, este în materie amoroasă, poate cea mai pragmatică şi raţionalistă generaţie a tuturor timpurilor. E suficient să invoc doar dezlegarea la amorul liber din anii ’60 sau inventarea anticoncepţionalelor, pentru a spune, de fapt, că relaţia contemporanilor cu amorul a fost cea mai puţin afectată de metafizica dramei romantice.