După doi ani de tratamente, Claudia a devenit mama unei fetiţe. Dar curând, visul i s-a transformat în coşmar: Roberta are tetrapareza spastică, o boală care necesită tratamente foarte scumpe.Pentru că a încercat timp de doi ani să devină mamă, Claudia a avut mare grijă de sarcina ei. La recomandarea medicului, care a asigurat-o că totul va fi bine, a născut prin cezariană, la puţin peste opt luni de sarcină."Rugaţi-vă să trăiască"Copilul, o fetiţă, era mititel, dar aparent sănătos. A două zi după naştere i se spune că nu poate primi fetiţa în salon, aşa că merge să o vada la secţia de neonatologie."O găsesc pe Roberta la terapie intensivă pe o masă caldă cu mască de oxigen, perfuzii, branule, gavaj pe nas... Îndrăznesc să o ating şi simt cum o durere cumplită îmi inundă tot corpul şi la un moment dat mă trezesc într-o baltă de sânge. Aveam o hemoragie pe stare emoţională." "A făcut o convulsie în primele ore de viaţă. Rugaţi-vă să trăiască!", i-au spus cei din spital. Nici până astăzi nu i s-a explicat exact ce a păţit copilul ei. Cert este că două luni mai târziu, Roberta a primit diagnosticul de tetrapareză spastică. Medicii au spus că se va recupera, dar va trebui să facă toată viaţa gimnastică medicală şi i-au sugerat Claudiei să scoată certificat de handicap. "Am simţit că pică cerul pe mine. Nu puteam accepta ideea că am un astfel de copil. Încep să apară zeci de întrebări. De ce eu? De ce copilul meu?", explică Claudia. Tetrapareza spastică este un tip de paralizie cerebrală, boală cauzată de unele leziuni cerebrale produse în timpul sarcinii, la naştere sau imediat după naştere. Afecţiunea Robertei este printre cele mai grave forme de paralizie cerebrală pentru că i-au fost afectate toate membrele, care sunt rigide cu muşchii mereu încordaţi. "Timp de 6 luni am simţit o ură imensă pentru mine, pentru oamenii din jurul meu, eram sigură că eu sunt de vină, că undeva am greşit pe timpul sarcinii", spune Claudia. Cu timpul a înţeles că o astfel de boală poate apărea oricând, în urma unei hemoragii pe creier sau a unui accident vascular cerebral. Crede că asta i s-a întamplat şi Robertei. Durerea unei mameA fost aproape să-şi piardă fetiţa la şase luni, cu ocazia unei analize, când i s-a administrat o doză prea mare de calmant. "Poate sună sinistru dar am avut două zile în care mă rugam la Dumnezeu să o ia la El pentru că suferea enorm şi nimeni nu putea face nimic pentru ea să îi aline durerile", recunoaşte Claudia. Totuşi, acea experienţă a ajutat-o să-şi dea seama că-şi iubeşte fetiţa asa cum e ea şi că ar prefera să fie bolnavă toată viaţă, numai să o aibă lângă ea. După acest eveniment, Claudia a încetat să mai caute cauza bolii şi s-a concentrat pe găsirea unei soluţii. Dar nu i-a fost uşor. A fost nevoită să intre într-o lume a "a îngeraşilor bolnavi", cum spune ea, o lume plină de medici, spitale, copii bolnavi şi mame cu inima frântă. Ce simte o astfel de femeie? "E dureros, e o cruce pe care ţi-o porţi singură, o durere pe care numai o alta ca tine o poate înţelege, o luptă zilnică de a merge mai departe, de a reuşi să nu plângi, să nu te doară, să nu arăţi nimănui ce simţi."Claudia recunoaşte că are şi momente în care nu mai poate să fie curajoasă. "Sunt zile în care obosim, în care ne luăm copiii în braţe şi ne încuiem în camere şi stăm acolo şi ne plângem durerea şi amaraul departe de ochii lumii", mărturiseşte ea.După o primă încercare de tratament în ţară, Claudia reuşeşte să plece la o clinica din Ucraina specializată în tratamentul paraliziilor cerebrale. "Roberta devine mult mai atentă, mai comunicativă, conştientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei. Se uită când o strigăm, mănâncă mult mai bine... devine alt om."Mizerie şi indiferenţă în spitalele româneştiCu toate astea, de doi ani nu au mai putut să revină la acea clinică, din lipsa banilor. O singură "rundă" de tratament costă peste 3000 de euro acolo, iar terapia făcută în România nu dă rezultatele dorite, ba chiar face mai mult rău decât bine. De vină este mizeria din spitale şi centrele de recuperare, crede Claudia. La noi în ţară tratamentul este gratuit numai teoretic pentru că "fără o şpagă la anumiţi medici nu găseşti loc pentru copilul tău în aceste spitale", dezvaluie Claudia. "După ce primim schemele cu programul de recuperare alergăm pe la uşile profesorilor şi ne milogim efectiv să fim primiţi." Mai mult, camerele sunt pline de igrasie, copiii nu sunt feriţi de adulţii cu probleme psihice internaţi în acelaşi spital, iar părinţii trebuie să fie foarte atenţi la câinii care "păzesc" centrul de recuperare. "La sfârşitul tratamentului ţi se dă o factură de 2500-2600 lei, bani pe care statul i-a cheltuit cu tine... tu neconsumând nici măcar un biscuite din acel spital. Noi venim cu medicamente, mâncare, lenjerii, perdele pentru duşuri, televizoare, convectoare de căldură", povesteşte Claudia. Ea mai spune că, uneori, părinţii sunt nevoiţi să zugrăvească saloanele de spital pentru ca cei mici să poată sta într-o cameră cât de cât curată. De ce continuă să meargă în acel spital? Pentru că acolo lucrează unul din cei numai doi kinetoterapeuţi români care chiar pun suflet în ceea ce fac... Foto: arhiva personală