Ne petrecem copilăria şi adolescenţa spunând de nenumărate ori că vrem să scăpam de şcoală, de păriniţi şi regulile lor şi ne dorim să fim oameni mari. Apoi, ajungem...la vârstă la care suntem obligaţi să ne întreţinem singuri, să fim pe picioarele noastre şi... atunci (mai ales când lucurile nu sunt atât de roz pe cât am vrea) ne regretăm anii în care singurele probleme pe care trebuia să le rezolvăm erau ca tema la matematică. Ca multe alte persoane, ca să nu zic majoritatea, pentru câţiva ani am avut un stil de viaţă, hai să îi spun previzibil. Odată cu entuziasmulunui nou job intervenea inevitabil şi rutina impusă de un program fix, ore de muncă peste program, multe ore de somn, căci eram veşnic obosită, şi nu în ultimul rând prea puţin timp liber pentru mine. De fapt se ştie, niciodată nu ai prea puţine kilograme, prea mulţi bani şi... prea mult timp liber, nu?Revenind...cu trecerea timpului, pasiunea pentru ce făceam ca mod de a-mi câştiga existenţa s-a transformat într-un automatism care mă plictisea şi nu mă mai motiva să dau randamentul de altă dată. Mai mult, nici colectivul în care îmi petreceam mai mult de 40 de ore pe săptămâna nu mă motiva să îmi mişc fundul către job cu zâmbetul pe buze. Eram veşnic nemulţumită, cu deadline-urile depăşite sau la limită şi veşnic tânjam după altceva... ceva ce am avut sau am trăit la un moment dat, ceva la care aspiram, ceva ce aveau alţii şi mi se părea de 1000 de ori mai grozav, ceva ce îmi doream pe viitor. Aş fi dat orice să fiu din nou în concediu în Grecia (deşi în urmă cu 1 an mi s-a părut o vacanţă totaaaaaaal nereuşită) aşa cum îmi invidiam prietenele care din varii motive la momentul respectiv nu lucrau şi se bucurau de plimbări lungi, sesiuni de shopping prelungit şi cafele la orice oră din zi... şi da, îmi doream cu ardoare să stau degeaba. Dar aveam nevoie de bani şi implicit de un job, de preferat unul la care să fiu pricepută şi acceptabil remunerată. Însă, timpul le rezolvă pe toate şi, după cum se spune, ai grijă ce îţi doreşti că poate deveni realitate...Citeşte continuarea în pagina următoareCumva lucurile s-au "aranjat" şi au ajuns în punctul în care puteam spune că am scăpat de rutină de care vorbeam în rândurile de mai sus. Liberă de contract, cu tot timpul din lume la dispoziţie să mă plimb, să fac shopping, să mă trezesc la mijlocul zilei şi să mă bucur vizual de cea mai frumoasă toamnă din viaţa mea... aveam şi o nemulţumire care îmi afecta prezentul - un al naibi dor de fostul meu job, de oamenii şi atmosfera de acolo. Brusc aveam în minte o mie de variante creative şi idei de tipul, "ce aş fi putut face dacă aş mai fi lucrat acolo", cum aş fi lucrat mai eficient, cum m-aş fi făcut remarcată şi aş fi cunoscut o mulţime de oameni noi şi interesanţi. …. când am fost într-o relaţie mi-am dorit să fiu liberă, când am fost singură am plâns după viaţa de cuplu la care am renunţat. Când am ajuns să lucrez la firmă la care mi-am dorit, am plâns după fostul job. Când erau 40 de grade la umbră, îmi era dor de iarnă, când a venit iarna, odată cu prima zi de ger, am început să mă vaiet şi să mă gândesc la zilele de vară trecute. Când m-am tuns, am vrut din nou părul lung de altă data, iar acum că e în creştere, mă bate gândul să îl mai scurtez. Da, se pare că, de la cele mai mărunte lucruri la cele mai serioase, nu am ştiut să mă bucur de prezent mai deloc şi până nu demult aproape întotdeauna am trăit în trecut pe care brusc l-am glorificat, suspinând după lucurile care nu mai sunt, la care am renunţat ,de bunăvoie sau nevoită, ori în viitor, tânjind după diverse lucuri şi situaţii. Dar încerc să mă trezesc la realitate şi să mă autoeduc, pentru că viaţa nu e un document word pe care îl redactezi, apoi revii asupra textului şi îl rescrii cum vrei, pentru că viaţa e prea scurtă ca să nu valorifici zi de zi, e prea scurtă că să îţi pese mai mult de ce spun sau cred alţii decât ce simţi tu şi prea scurtă ca la final să ajungi să ai regrete şi să trăieşti din amintiri.