EXCLUSIV Dansând pe stradă: povestea a doi dansatori cărora pandemia le-a furat ce iubeau mai mult

De Bianca Prangate pe
Pandemia de COVID-19 nu are favoriți: cu toții suntem afectați de ce se întâmplă - unii mai mult decât alții poate.

În lumea dansului, sălile de antrenament s-au închis, iar competițiile au fost amânate pe termen nedefinit. Pentru o persoană care nu are multe tangențe cu lumea sportului, acest lucru poate că nu spune nimic. Pentru dansatori, această pauză este asemeni unui purgatoriu, iar acest lucru l-am înțeles cu adevărat abia după ce am vorbit cu Diana (20 de ani) și Ionuț (23 de ani), o pereche de dansatori care trebuia să îți facă debutul la Campionatul Național de 10 dansuri.

Cei doi au fost descoperiți dansând în iarbă, de fotograful Dumitru „Mituș” Angelescu, de la Libertatea. Fascinat de priveliștea celor doi tineri care dansau nestingheriți pe pajiște, Mituș i-a fotografiat și a stat de vorbă cu ei. Dintr-una în alta, s-au împrietenit și au hotărât împreună să realizeze o ședință foto ieșită din tipare. Fotografiile spun povestea unor timpuri dificile, în care nu am fi crezut vreodată că vom trăi, păstrând totodată glamour-ul nemuritor al lumii dansului.

La puțin timp după, a urmat să îi cunosc și eu – online, pentru că perioada în care trăim nu ne-a permis luxul unei întâlniri față în față. Într-un videocall plin de râsete și povești frumoase, am aflat ce înseamnă să fii sportiv de performanță în miezul unei pandemii.

De la dansuri furate la dansuri în iarbă

EXCLUSIV Dansând pe stradă: povestea a doi dansatori cărora pandemia le-a furat ce iubeau mai mult

Diana și Ionuț se știu de mici. El își amintește că pe atunci, Diana era o copilă cu tupeu, mereu gata cu o replică, deși era de o șchioapă. Ionuț o mai lua la câte un dans prietenesc atunci când se întâlneau întâmplător la concursuri, dar parteneri oficiali au devenit abia la începutul anului 2020, când un șir de evenimente favorabile i-a adus împreună.

Pasiunea lor pentru dans are rădăcini în prima parte a copilăriei – și pentru fiecare dintre ei, surorile au jucat un rol decisiv în acest lucru. Diana a cochetat, pe vremea când avea patru sau cinci ani, cu gimnastica. Acel sport a învățat-o pentru prima oară ce înseamnă disciplina. Când a pășit însă în lumea gimnasticii ritmice, grupul s-a destrămat și s-a trezit pe dinafară. Sora ei, cu treisprezece ani mai mare, era dansatoare. Așa că Diana a hotărât să îi calce pe urme. Părinții i-au îndeplinit dorința și au dat-o la cursuri de dans. Ani mai târziu, când a mai crescut și a mai prins experiență, a ajuns să fie antrenată de sora ei. Tranziția de la disciplina cu care era obișnuită a uimit-o. La început, nici nu o percepea pe sora ei, cea mai bună prietenă, ca fiind un antrenor. Îi comenta des și nu respecta regulile. Pe parcurs însă, rebeliunea aceasta s-a mai domolit.

La rândul său, Ionuț avea o soră dansatoare. Îi făcea plăcere să o privească antrenându-se și acest lucru a trezit în el un foc: acela de a dansa și el. Ai lui nu l-au luat în serios la început, spunând în glumă că nu este talentat – mai apoi însă, s-au înduplecat să îl dea la cursuri. Din prima zi în sala de dans, antrenoarea l-a pus în prima linie și își amintește că atunci s-a îndrăgostit irevocabil de acest sport. După șase luni, a continuat antrenamentele cu soțul profesoarei lui, care era convins că din grupa lui Ionuț, el era singurul talentat. Pentru că Ionuț nu avea o situație materială foarte bună, antrenorul a decis să îl ajute și l-a antrenat gratis. Când a trecut clasa a cincea, s-a mutat la Ploiești, acasă la cei care l-au introdus în lumea dansului. Acolo a rămas până a terminat liceul și spune că asta i-a schimbat viața complet.

Restul poveștii, de la campionate internaționale, cum au ajuns parteneri și cum îi afectează pandemia de COVID-19, are farmec doar dacă o spun cei care o cunosc cel mai bine: Diana și Ionuț.

Amândoi ați participat la campionate peste hotare. Cu ce amintiri v-ați întors de acolo?

Ionuț: Cred că cel mai mult mi-a plăcut la Tokyo, era campionatul național. Eram la școală, în clasa a douăsprezecea. Era o sală foarte, foarte mare, Budokan Hall se numește. Concursul acela se ține de foarte mulți ani. Cu o zi înainte avusesem o competiție mai mică să mă obișnuiesc cu parchetul de acolo. A doua zi am avut campionatul, unde am luat locul trei. Eu dansam cu partenera aceea de foarte puțin timp, de trei săptămâni sau o lună, ceva de genul acesta. Dar cel mai tare a fost că puteai asculta publicul. Cine avea cea mai mare gălăgie, era cel mai apreciat. Noi la public am avut cel mai mare impact, chiar dacă am ieșit pe locul trei. 

A trebuit să plec singur din România în Japonia. Am avut escală la Paris, în perioada aceea cu atentatele. Totul era foarte securizat. Eu eram un puști de 18 ani. Am avut bagaj de cală mare și o geantă de antrenament. Am făcut escală vreo trei ore. Eu mă tot plimbam pe acolo, și când să intru în avion, doamna care mi-a luat pașaportul și biletul a dat cumva cu cotul în ele și au picat. Au venit vreo trei-patru jandarmi, că „cine sunteți, ce faceți, unde mergeți?”. Eu le spun că sunt dansator. Eu atunci făcusem transferul din România, de la Federația Română de Dans Sportiv către Federația Japoniei. Problema era că nu mă găseau nicăieri în baza de date: nici în România, nici în Japonia. Am noroc că am profil pe un site de dans și le-am arătat poze cu mine. Era să pierd avionul. Asta era în 2015, prin octombrie-noiembrie.

EXCLUSIV Dansând pe stradă: povestea a doi dansatori cărora pandemia le-a furat ce iubeau mai mult

Diana: Cel mai mult mi-a plăcut la campionatul european de prin 2010 sau 2011, care s-a ținut în Moscova, în Rusia. Atunci am mers prima oară cu metroul. Știu că eram super-speriată. Era ca un fel de atracție de turiști, nu îmi venea să cred că așa era transportul în comun. Era iarnă, minus 30 de grade afară și competiția se ținuse într-o sală de gale care era cred că cea mai frumoasă sală pe care am văzut-o vreodată. Era aurită, cu niște candelabre de cristal imense. Era foarte multă lume. Asta a fost competiția mea preferată. Atunci a concurat și soră-mea pentru ultima oară. Ea a participat la adulți și a luat locul doi, iar eu la juniori am luat primul loc.

Ah, și am avut și eu o problemă cu Parisul. Povestea începe în București, unde avionul avea întârziere de vreo patru ore. Eu și ceilalți dansatori ne gândeam că atunci când vom merge în Paris o să mergem în centru, să ne plimbăm, să vizităm. Eu voiam neapărat să urc în Turnul Eiffel. Dar n-am mai putut, pentru că a întârziat avionul și am ajuns noaptea. Am zis că nu mai avea rost să mergem atunci și o să mergem probabil după competiție. Am ajuns la hotel, eram două sau trei perechi. Stăteam cu altă fată în cameră și ne uitam la un film din care nu înțelegeam nimic. Era seară și deodată am văzut la TV că se întrerupe filmul și cum apare o bandă cu Breaking News, în care spuneau că sunt atentate în centrul Parisului. Au început să dea și filmări și nu înțelegeam de când, dacă se întâmplă în momentul ăla… și după am realizat că atunci se întâmpla. În timpul competiției am ținut chiar un moment de reculegere. A fost bine competițional vorbind, doar că era foarte trist în rest.

Spuneți-mi despre cum ați ajuns să dansați împreună.

Ionuț: Partenerii noștri erau iubiți. După Campionatul de 10 Dansuri, unde am fost locul trei, m-am trezit frumos și la ora 11 am primit mesaj pe telefon că partenera voia să ne despărțim, ca ea să danseze cu iubitul ei. Eu m-am antrenat apoi singur, dar mai căutam partenere. Am început cu o fată de la Bacău, ne-am antrenat, dar fata a capitulat. Între timp, Diana a avut ceva competiții, unele internaționale. s-a antrenat, chiar făcea treabă bună. Dar s-au despărțit. Partenerul ei era de la mine de la club, l-a sunat pe domnul meu antrenor, cu care încă stăteam, să îi povestească. Când închide domnul antrenor telefonuil, îi spun: „Îmi pare rău pentru el, dar a sosit timpul meu”. I-am scris Dianei apoi că aș vrea să dau o probă cu ea. Ea mi-a zis să îi scriu surorii ei. Ne-am văzut în București, am dat probă și bineînțeles că ne-am potrivit.

Ce reacție ați avut când ați aflat de starea de urgență?

Diana: Mă gândeam că trebuie să se termine repede, că nu poate fi atât de rău, că poate o să dureze o săptămână-două maxim. Nu mă gândeam niciodată că o să fiu departe de sală atât de mult timp. Am început să mă antrenez acasă, eram extrem de deprimată. Mai alergam prin parcare – probabil vecinii mei credeau că sunt nebună, că nu avem o parcare foarte mare. Mă mai antrenam și noaptea, dădeam muzica tare, veneau vecinii… Până când, într-un final, am reușit să ne vedem afară în parc.

Cum a fost pentru voi să aflați că se termină starea de urgență?

Ionuț: Abia așteptam să o iau pe Diana în brațe să dansez cu ea!

Diana: Parcă s-a luat o piatră de pe inimă. A fost ceva minunat să dansăm împreună după atâta timp.

Ionuț: Dacă nu dansezi în pereche nu prea are farmec. E bine să te antrenezi singur, dar frumusețea sportului este ca doi oameni să danseze împreună. Un bărbat și o femeie merg împreună pe un drum, creează ceva împreună.

EXCLUSIV Dansând pe stradă: povestea a doi dansatori cărora pandemia le-a furat ce iubeau mai mult

Antrenamentele acestea efectuate pe iarbă – cum au fost diferite de cele în sală?

Diana: În primul rând nu puteam să mă îmbrac în hainele de antrenament, în care eu mă simt cel mai bine. Îmi place să mă văd îmbrăcată în hainele de antrenament și în cele de concurs pe care mi le face mama, să mă văd în oglindă. Eu mereu mă uit în oglindă când dansez singură – câteodată și în pereche și îmi iau bobârnace în cap din cauza asta. Dar îmi place să văd greșelile sau să văd ce arată bine și merită să repet.

În al doilea rând, îmi place foarte mult să dansez pe tocuri. Mi se pare ceva super-elegant, că ne diferențiază de celelalte sporturi – că na, cine mai face sport pe tocuri? După am văzut că nu prea pot să mă învârt în iarbă – și unul dintre punctele mele forte este faptul că mă învârt foarte bine, pentru că am făcut balet și gimnastică.  Fac niște piruete foarte bune, dar pe iarbă nu alunec și fac una, două, trei, apoi mi se opresc picioarele.

Ionuț: Pentru mine a fost destul de greu, pentru că nu o simt pe ea la fel. Într-un fel îi simt greutatea când e pe tocuri, și altfel când e în adidași. Noi trebuie să răsucim tălpile foarte mult și îmi place să am chestia aceasta – este un atu al meu că pot să le răsucesc destul de  bine. E destul de greu, iar acum am căpătat o problemă, nu știu dacă e de la dansatul în iarbă. De o săptămână am început să am dureri de spate. Dacă stau în picioare mai mult, mă doare spatele. Bine, Diana o să spună că sunt bătrân…

Știți când o să vă întoarceți?

Diana: Nu știm. Sala e oricum foarte mare, deschideam ușile, geamurile și stăteam în grupuri de câte trei. E destul loc, dar nici măcar nu ni s-a dat șansa să încercăm. Și sunt convinsă că și alți sportivi ar fi reușit.

Ionuț: Problema este că în alte țări au deschis. Italienii au deschis, rușii se antrenează constant. Într-adevăr, se antrenează câte doi, câte trei. România, în ultimul timp, se bătea cu Rusia la fiecare campionat. Acum ei sunt înaintea noastră.

Cum s-a schimbat relația dintre voi în ultima perioadă?

Ionuț: Suntem tot la fel, doar că avem grijă. Ne gândim „oare ce o face, să stea în siguranță, să nu se întâmple ceva – Doamne ferește!”.

Diana: Am devenit mai apropiați poate, probabil că a contribuit la bonding-ul nostru.

Ce ați învățat despre voi în timpul pandemiei?

Diana: Despre mine am învățat că nu pot să trăiesc fără oameni. Că este foarte important. Sunt un social butterfly, mereu îmi place să vorbesc cu lumea, să râd. Niciodată nu sunt singură – și la facultate, și în sală, mereu cumva socializez. Și acum m-am trezit acasă, singură atâta timp!

Ionuț: Eu am învățat că nu poți face nimic singur. Întotdeauna. By the way, pe plan economic este foarte greu. Noi predam cursuri de dans, dar acum nu mai putem.

Și cum vă descurcați acum?

Diana: Eu m-am angajat ca barista.

Ionuț: Și eu mi-am depus multe CV-uri, însă doar la câteva am primit răspuns. Sper ca în cel mai apropiat timp să încep.

După ieșirea din starea de alertă, care este primul lucru pe care vreți să îl faceți?

Diana: Antrenament. Abia aștept. Și facultatea – că și facultatea e un fel de antrenament, pentru că fac sport zilnic, eu fiind la Facultatea de Sport, în anul II la Licență. 

Ionuț: Abia aștept să mă antrenez și abia aștept să revăd copiii pe care îi antrenez.

Credit foto: Angelescu Dumitru

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro