Mi-e dor de soția mea

De Baby pe

În spatele fiecărei căsnicii aparent fericite se ascund multe cuvinte nespuse, doruri neîmplinite, dorințe nepronunțate de mult prea mult timp, ritualuri (să zicem) liniștitoare, dar uneori extrem de plictisitoare. Iată o poveste-exemplu…
Numele meu este Mircea. Eu și soția mea, Adelina, împărțim aceeași casă și același pat. Ne sărutăm de „la revedere“ dimineața și de „bun venit“ seara cu așa o „regularitate ritualistică“ încât, dacă sărim peste un sărut, mă tem că este semn de ghinion. Ne spunem unul altuia lucruri, nu avem discuții dramatice, avem o căsnicie caracterizată prin afecțiune și respect, care pare suspect de armonioasă în comparație cu cele ale majorității prietenilor noștri.
Dar, cumva, în ultimii șapte ani – de când s-a născut fiica noastră, în nebunia alăptării, colicilor, schimbării scutecelor, plimbărilor prin parc, vizitelor la medic, drumului la grădiniță –, ne-am cam lăsat unul pe altul de izbeliște și parcă ceva din relația noastră s-a pierdut… Nu pierdut în sensul de stricat, ci în acel sens dureros de a fi ignorat, pierdut din vedere, ca și cum nu ai fi acolo.
Ne-am cunoscut cu 12 ani în urmă, la o petrecere între studenți. Când am văzut-o, mi s-a părut a fi cea mai frumoasă femeie din lume și mi-o amintesc și acum stând în fața mea, eu în cercând, stângaci, să o fac să râdă. Parcă râdea cu tot corpul, cu poftă, cu sete.
Ne-am mutat repede împreună, ne-am căsătorit, am cumpărat un apartament. Am avut și am pierdut slujbe, am avut bani, dar am trecut și prin crize financiare, depresii, o mică problemă cu băutura, probleme de fertilitate – toate ne-au apropiat și mai mult. Și am devenit și părinți, șocați parcă de uriașa responsabilitate și obligație care vine odată cu acest nou rol.
Vezi continuarea pe baby.unica.ro!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro