Amintirile din copilărie ne învăluie, vrândnevrând, la orice vârstă. Iar imaginea bunicilor devine o icoană binecuvântată.
„De multă vreme vreau sa va scriu. Însa acum, dupa vacanţa petrecuta pe tarâmul copilariei, iureşul de sentimente care mi-au invadat sufletul mi-a dat un imbold. În spatele mormanului de cursuri tehnice, se ascunde nostalgia anilor trecuţi. Deşi am doar 22 de ani şi sunt studenta la inginerie în domeniul energiilor regenerabile, viaţa m-a facut „om mare” înainte de vreme. Poate de aceea retraiesc intens clipele copilariei pierdute.
Ca străbunica nu e nimeni
M-am simţit de multe ori singură. Însă, atunci, îmi aduceam aminte de jocul de-a v-aţi ascunselea. Şi-mi reveneau zâmbetul şi optimismul necesare pentru a merge mai departe. Iar aceste daruri le-am primit datorita eroinei mele, Ile, strabunica mea, bunica mamei. Vreme de 95 de ani, nu a ştiut decât sa faca bine pentru toţi cei din jurul ei. Aflându-ma la o vârsta fragedă, o priveam ca pe un personaj fabulos de basm. Iarna, la gura sobei, ştia să ne educe serios, glumind. Părea ca vine de undeva, de departe, dintr-o lume neatinsa de rau ori de deznadejde. Am şi acum în minte imaginea seninătăţii ochilor ei albaştri. Şi nu pot sa uit rabdarea cu care ne-a învaţat, pe mine şi pe verii mei, limba maghiară, prin universala rugăciune „Tatal nostru”. I se lumina chipul şi se vedea cât e de mândra de noi, când ne auzea rostind-o, în faţa turiştilor maghiari, care o vizitau, an de an, la începutul verii.
Mulţumeşte pentru amintiri!
Doamne, ce repede trec anii! Parca mai ieri stateam, fara griji, pe prispa de lut a casei batrâneşti, cu cergi frumoase şi scoarţe colorate. Gardul de lemn avea farmecul lui în acea lume a mea. Deşi doar un copil, îmi dadeam seama cât de admirata era strabunica de vizitatorii fascinaţi de demonstraţiile ei privind tehnicile tradiţionale. Le arata cum se scarmănă lâna, cum se ţese o cergă, cum se modeleaza oalele de lut, cum se lucrează pământul pentru a da roade… Uf, ce gust aveau bomboanele cu fructe! Era o adevarată aventura să le gaseşti în buzunarele ilicului, dar au ramas preferatele mele de atunci. Sunt atâtea şi atâtea amintiri! Iar acum nu pot decât să-i mulţumesc pentru omul frumos care am devenit, pentru dorinţa de autodepaşire şi, mai ales, pentru clipele de confort şi de linişte sufleteasca pe care le traiesc rememorând anii copilăriei.”