OANA GIURGIU: “Vreau să spun povești neștiute sau uitate, vreau să intru acolo unde e foarte greu”

De Adina Rosetti pe
Oana Giurgiu este producătoare de film și director executiv al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), ceea ce înseamnă că ai putea să o asculți povestind până dimineață întâmplări din culisele filmelor și festivalurilor la care a lucrat. Am rugat-o să împărtășească cu noi câteva istorii...

Înainte să lucreze în industria filmului, Oana a terminat Dreptul și Jurnalismul, a fost reporter la Tele7ABC și producător de emisiuni la Atomic TV, Prima TV şi Antena 1. Întâlnirea cu cinema-ul s-a produs în 2005, când a lucrat ca Location Manager la „Moartea domnului Lăzărescu” (film de Cristi Puiu, premiat la Cannes). De atunci a fost producător și co-producător pentru aproape 20 filme. Festivalul TIFF, pe care l-a fondat în 2001 împreună cu regizorul Tudor Giurgiu și criticul Mihai Chirilov, ajunge anul ăsta la majorat.

Ești producător (& co-producător) pentru 19 filme, începând cu 2006. Cum erai tu în anii aia, când intrai în primele proiecte de cinema, și cum era industria pe atunci? 
Eu eram ușor nedumerită, căutam un alt drum profesional, nu știam încotro mă poarta pașii, ceea ce mă făcea destul de relaxata și deschisă pentru orice avea să se întâmple. Industria de cinema din România era ”pe butuci” așa cum s-a exprimat odată Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului Transilvania. Cred cu tărie că și TIFF a pus umărul la reconstrucția ei, a dat avânt și curaj și meritul ăsta îl au Tudor Giurgiu și Mihai Chirilov, pentru că s-au aruncat în nebunia unui festival de film. Eu m-am nimerit la fix, în perioada aia în lumea filmului, pentru că m-a luat și pe mine noul val și am învățat odată cu ceilalți să așezăm lucrurile cum trebuie. A fost de mare ajutor că s-a suprapus cu intrarea României în UE și exista o mare deschidere și chiar o indulgență cel puțin pentru noi producătorii români. În sfârșit am avut mare în primul rând mare noroc și apoi m-a ajutat niște bun simț și un pic de fler.

Hai să lămurim puțin pentru publicul care nu prea știe cu ce se mănâncă meseria asta: ce este și ce face un producător de film?

Un producător este părtaș la un film încă în faza de proiect, de regulă povestea începe la întâlnirea cu regizorul care are fie o idee, fie un scenariu deja scris. Mie nu mi s-a întâmplat până acum să încep de la un scenariu pentru care să caut un regizor. Probabil că trebuie să mă mai maturizez :). Apoi producătorul vegheză la dezvoltarea filmului, de la proiect la scenariul final, care poate să treacă prin mai multe etape: prezentarea proiectului în diferite cercuri profesionale, cu scopul de a atrage parteneri/finanțatori, distribuitori sau pentru a atrage atenția festivalurilor de film, care sunt rampa de lansare a filmelor pe piață. Cumva încă de la idee în mintea unui producător se pune în mișcare un angrenaj care ia în calcul toate elementele unui film, ideal este sa se ajungă la un scenariu care să poată fi filmat cu banii pe care crezi că vei reuși să îi aduni, apoi trebuie sa estimezi care este bugetul filmului și ar fi bine să nu greșești cu mult față de realitate, trebuie să găsești banii pentru a acoperi bugetul, trebuie să imaginezi și să atragi cea mai bună echipă, care crezi că va funcționa bine laolaltă. Toate acestea pentru ca în final să se poată face filmul pe care și l-a dorit regizorul. Și apoi urmează lansarea filmului. Totul în minim 4 ani, dacă ai noroc și merg lucrurile bine.

Tu de autodenumești „producător freestyler”. Cum ai învățat din mers meseria asta?
Producția de film am cam învățat-o din mers. N-am lucrat la filme americane cu o echipă bine împărțită pe poziții, în care fiecare are un rol foarte precis și face de aici, până aici. Trec pe lista mea neagră, că am o listă neagră, pe oricine îmi spune când îi cer ajutorul,” nu e treaba mea”. Eu de-asta sunt freestyler-iță, că nu mă proptesc în piedici ca ”asta nu-i treaba mea” și ”nu se face așa”. Nu vrei să faci ceva, no problem, o sa o fac eu și o să te țin minte, sau dacă nu era treaba ta și ai făcut-o, n-o să te uit niciodată. Hmm nu pare că e o diferență între ”o să te țin minte” și ”nu o să te uit”, dar totuși e. Și mai sunt freestyler-iță pentru că nu merg pe cărări bătute de alții înainte, caut unele noi, mai grele, dar mai pitorești.

Spune-mi câteva întâmplări memorabile din sacul tău inepuizabil cu povești 🙂
… cea mai dementă situație pe care a trebuit să o rezolvi?
N-am făcut o ierarhie și am tot povestit aventurile mele cu tot felul de viețuitoare la filmări, eu le spun regizorilor că asta nu e o țară unde să functioneze filmări cu actori necuvântători, dar ei nu înțeleg și nu e film în care să nu fie o aventură de-asta. Ba un măgar beat, ba broaște care să supraviețuiască iarna (atunci când ele ar trebui să hiberneze), ba melci care să danseze, muște în roiuri care să treacă pe acolo pe unde vrea regizorul, cai morți care să semene cu ăia vii pe care îi avem noi la filmare, etc. Unde mai pui că majoritatea oamenilor din echipele de filmare n-au prea trăit la țară, li se pare că animalele sunt ca actorii, pot să tragă duble să joace rolul. Eu cum citesc într-un scenariu secvențe cu animale sau … secvențe de sex, mă apucă disperarea. Mai repede am adus un tanc din Ungaria, decât să organizez o astfel de filmare.

… filmul care te-a solicitat peste limită psihic și fizic?
Sunt două – filmul ”Delta” al lui Kornel Mundruczo, filmat în Delta Dunării, în februarie și martie, două luni cu vreme cumplită, îți ia puțin timp să înțelegi că pe acolo intră crivățul în România, dar mai dihai a fost ”Undeva la Palilula”, filmul lui Silviu Purcărete, care ne-a omorât pe toți. Acolo ne-am depășit absolut toți cei din echipă limitele și-o gaură mai sus. Deși eram în București, filmam într-o hală dezafectată unde nu aveam nimic, nici electricitate, nici apă și nici măcar canalizare. Am construit un oraș în hala aia, filmam noaptea și cum e filmul suprarealist, așa era și ceea ce ni se întâmpla nouă acolo. Într-o noapte am chemat salvarea, îi era cuiva rău, nimic grav, doar că eu mi-am imaginat cum au intrat paramedicii pe poarta fabricii, cum au mers în beznă printre halele părăsite, s-au oprit, au deschis ușa și deodata au intrat în lumea aia a lui Purcărete – lumini, fum, zăpadă, leandri înfloriți, șine de tren, o locomotivă, un lac cu bărci, broaște, o capră și 50 de figurați în halate de spital, cântând ”Traviatta”

… o misiune imposibilă pe care a trebuit să o transformi în realitate pe platou?

Nu e film să nu fie câte una, dar pentru că am amintit mai devreme, ne trebuia un tanc german pentru o secvență din al doilea război mondial, pentru filmul ”Povestea iubirii”, al lui Radu Mihăileanu și am constatat că în România nu există decât tancuri rusești. Am aflat de un colecționar de TANCURI din Ungaria și cu inima îndoită l-am întrebat dacă ar fi posibil să treacă granița cu un tanc. Sincer, deși l-am plătit în avans, am semnat contract, eu nu am crezut că acest lucru va fi posibil, până ce nu am vazut tancul la filmare. Apoi mi-a părut rău că nu mi-a dat prin cap, să mă duc, să aștept tancul la graniță, să le văd fețele grănicerilor când se apropia tancul de ei. Am glumit și am zis, hai că azi i-au trecut transpirațiile pe grănicerii români, dar mâine vine rândul ungurilor.

… a red carpet moment?
My favourite este premiera filmului ”Cenușă și sânge” regizat de Fanny Ardant, la Cannes, la o oră de vârf, când era omor in fața Palatului, plin de public și de presă, cu toți fotografii îmbrăcați la costum și foarte serioși, noi în rochii de seară, totul foarte ”glam”. Am coborât din limuzine ca niște megastaruri, au început să se facă fotografii și deodată, am conștientizat ce melodie răsună peste Cannes. Era într-adevăr o melodie de pe coloana sonoră a filmului… ”Dumbala Dumba”, a Vioricăi din Clejani, cu ”Margareto întoarce-te, întoarce-te așa la mine amândoi s-o frigem bine”, am murit, am murit de râs. Singurul meu moment de mare glorie, avea coloana asta sonoră…. it was so very me.

… o întâlnire cu un „monstru sacru” al cinema-ului internațional?
Uite acum m-am gândit ca întâlnirile mele au fost mai degrabă fugitive și foarte puțin inspiraționale, cu Catherine Deneuve, Alain Delon, sau Claudia Cardinale, cu Ulrih Seidl, dar de exemplu săptămâna pe care am petrecut-o alergând după locații cu Fanny Ardant a fost ceva special. Au fost mărturisiri personale, care mi-au rămas în cap nu pentru că veneau de la o vedetă, ci pentru că veneau de la o mamă mai altfel, așa cum sunt și eu, sau când ne-am purtat ca doua fete de liceu, ascunzându-ne după copaci la Zăbala, să vedem cum arată stăpânul castelului, istorisiri amuzante, m-a surprins disciplina ei de viață și mi-a rămas o imagine cu ea, ca o regină, cu poșeta D&G sprijinită pe masa înaltă a birtului din Gara Brașov, cot la cot cu fauna unui astfel de loc, așteptându-mă să vin cu biletele, pentru că până și ea s-a prins că pe Valea Prahovei, e mai bine cu trenul.
Sau mi-am amintit zilele acestea în plină nebunie cu ”Bohemian Rapsody”, când am ieșit la bere cu Bob Geldof, și cineva s-a ridicat de la masă să meargă la toaleta și Bob i-a mâncat restul de prăjitură rămasă în farfurie. Pot fi momente haioase că sunt și ei oameni, nu sunt extratereștri și nu pot livra în scurtele întâlniri, momente de referință.

OANA GIURGIU: “Vreau să spun povești neștiute sau uitate, vreau să intru acolo unde e foarte greu”

Cu ce ochi vezi un film la a cărui producție ai lucrat luni de zile? Te poți detașa, să fii un spectator obișnuit?
Nu, nu pot. Eu nu pot să judec un film la care am lucrat și niciodată nu le iau în considerare atunci cand fac o listă cu filmele preferate. Despre filmele la care am lucrat nu pot să spun decât punctele slabe, nu pot să spun și dacă sunt filme bune. Bine că nu le pot face eu pe toate și așa mă pot bucura și eu de alte filme.

TIFF ajunge anul asta la majorat. Ce îți mai amintești despre prima ediție – emoții, temeri, greșeli? 

Oho, greșeli au fost multe, dar despre evenimente eu întotdeauna spun, bine că nu sunt ”Hamlet” și deci nu știe nimeni cum ar fi trebuit să fie și nu a fost. Nu știm decât noi, organizatorii, ce nu a ieșit bine. De la prima ediție îmi amintesc cum înainte de deschidere au dispărut toți colegii clujeni și am rămas doar noi bucureștenii să rânim și nu înțelegeam ce naiba s-a întamplat, apoi înainte cu câteva minute au apărut toți ferchezuiți, parfumați și îmbrăcați la patru ace, de ne venea să-i omorâm. Eh, s-au dus vremurile alea, cu greu mai apucă cineva acum să își schimbe măcar tricoul înainte de Gala de deschidere.

Ce te-au învățat cel mai important cei 18 ani de TIFF?
Am învățat multe, dar ce prețuiesc cel mai mult este coeziunea echipei. Bucuria noastră de a ne întâlni și de a construi împreună. Pentru niște organizatori de evenimente, cele mai frumoase momente sunt fix înainte ca evenimentul să înceapă. Momentele în care construiești bulgărele. Din clipa în care începe, bulgărele o ia la vale și maxim ai satisfacția că o ia pe traseul pe care ți l-ai imaginat tu.
La TIFF l-am întâlnit foarte scurt pe Adrian Enescu, care a primea în acel an un premiu pentru întreaga lui activitate de compozitor de muzică de film. Era un tip ursuz și foarte puțin vorbăreț. Dar la un moment dat m-a prins la colț și a început să-mi predice, nu să-mi dau copilul la muzică, așa cum m-aș fi așteptat eu, ci să îl dau la rugby. Și mi-a spus așa ”Nu îți poți imagina cum e să ai mingea și să simți puterea echipei în spate!”. N-am dat copilul la rugby, dar îmi vine imaginea asta în cap în fiecare an și asta prețuiesc eu la TIFF, când mă simt cu mingea în mână și nu mi-e frică, pentru că din spate fuge cu mine o echipă ireal de frumoasă și de puternică.

Cum îți alegi temele pentru documentarele la care lucrezi? Cât de mult urmărești adevărul „obiectiv” și cât viziunea personală?
N-am făcut atât de multe ca să spun că am un stil, dar probabil că s-ar putea găsi un fir comun. Vreau sa spun povești neștiute sau uitate, vreau să intru acolo unde e foarte greu și unde nu a mai intrat nimeni. Și nu pot, efectiv nu pot să spun ceva, decât dacă sunt sigură că e adevărul ”obiectiv”, doar că știu că siguranța asta, are multe șanse să fie lovită de subiectivism. Deci cu părere de rău a trebuit să înțeleg că adevărul absolut nu există. Încerc să mă apropii de el.

Ce ți-a adus revelator din punct de vedere istoric documentarea pentru „Alyiah Dada”?
Pretextul filmului – emigrarea populației evreiești din România în Israel, pe parcursul a peste 130 de ani, m-a făcut să înțeleg foarte multe lucruri din istoria noastră. De ce și cum s-au luat anumite decizi, mi-am explicat politici din anumite perioade, pur și simplu am descoperit istoria României într-un context mai larg, al regiunii. S-au demitizat niște presonalități, am găsit circumstanțe atenuante altora. Nu am dat sentințe, m-am ferit de propagandă, de idei preconcepute și am căutat să spun faptele așa cum au fost și să las pe fiecare să cântărească singur. Istoria din păcate e propagandă de la un cap la altul și e ca naiba de greu să discerni.

La ce poveste lucrezi acum?
Este o poveste peste care am dat pe parcursul documentării pentru filmul ”Aliyah Dada”, o explic cel mai simplu spunând ”e un fel de Inglorious Basterds de-adevăratelea” Filmul aduce în prim-plan o istorie puțin cunoscută, din cel de-al doilea Război Mondial, când un grup de tineri evrei din Palestina (pe atunci un teritoriu aflat sub administrație britanică), dar originari din Europa de Est, s-au oferit voluntari pentru a fi parașutați de către britanici, ca agenți secreți, în țările de unde proveneau, aflate sub ocupație nazistă.

 

Foto: Andreea Goia

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

EXCLUSIV. Noi începuturi pentru Anna Lesko. Artista își renovează complet casa. VIDEO

EXCLUSIV. Noi începuturi pentru Anna Lesko. Artista își renovează complet casa. VIDEO