Daniela Zeca-Buzura, scriitoare și profesor universitar: Online, onsite, printre rânduri

De Unica.ro, pe

După un an și ceva de pandemie, învățăm încă să trăim sub noua „normalitate” și ne împărțim viețile între cea reală – dar cu măști – și cea virtuală – în care dăm măștile jos, la propriu.

Țac-țac! În tăcerea deplină a casei, mama taie cu foarfeca un trandafir de ghiveci.  Azi e vizită. Asta vrea să însemne că stăm așezate în jurul mesei de cristal încastrat în rame de nuc și ne bem cafeaua. Masa are o sută de ani, e lucrată de mână, așa ceva nu se mai face”.

Pentru mama, ca și pentru alții de vârsta ei, nimic, dar absolut nimic nu se mai face cum a fost odată făcut. Nici războaiele nu mai sunt la fel și nici pacea. A încheiat cu trandafirii, se spală îndelung pe mâinile subțiate și osoase, ca niște ramuri desfrunzite.

„Vezi plantele? Sunt mai frumoase ca la florărie… Vorbim și în fiecare zi sunt răsplătită pentru cât am lucrat să le îngrijesc.” Are orhidee și gerbere, iar afară, în vase – mușcate sângerii și narcise aproape trecute.

Deschide și iese în terasă: „Mă gândesc la ce vremuri trăim. Când e normalitate și faptele curg de la sine, viața merge după principiul mamelor. Când ai nesiguranță și spaime, ca în timpurile astea, de-acum, totul e pe principiul lupilor…”

Zâmbesc pe mutește la o asemenea filozofare. Ea stă cu spatele și nu mă vede. Nu m-ar ucide dacă ar ști ce scriu?

„Nimeni nu te învață să reziști, niciodată. Te fac să răzbești doar lucrurile în care te încrezi”

Deși a stat în izolare și singurătate, precum atâția dintre octogenari, și nu s-a mai putut duce nici la biserică, nici la teatru și nici măcar la spital, după ce și-a pierdut o prietenă dragă, singura pe care o mai avea – nu s-a plâns niciodată și a fost cea dintâi din familie care s-a înscris pe platforma de vaccinare.

De aceea cred că primii care ar trebui întrebați despre neliniștile pandemiei sunt bătrânii, bolnavii și medicii. Abia apoi urmăm noi, cei cărora cei mai sus amintiți ne-au dat o lecție de rezistență. Și de nădejde.

„Nimeni nu te învață să reziști, niciodată. Te fac să răzbești doar lucrurile în care te încrezi.” Nu o întreb care sunt, ne-ar lua mult timp ca să dezbatem și, oricum, nici vorbele nu s-au întors deplin la greutatea lor de dinainte.

După un an de bătălie cu un dușman necunoscut, trăim încă fifty-fifty, ca în soare și în umbră, pe jumătate în rețea și jumătate în real life, privind la viața noastră ca la un fotojurnal, ca la un film în derulare, asumându-ne, probabil, nu doar o teatralitate socială nouă – igienică și necesară –, cea a distanțării, ci și o paradoxală inversiune, cea mai neașteptată, dar și cea mai interesantă a postmodernității: cu măști pe figură în stradă și chipuri libere în virtual.

Citește și: Burnout în timp de pandemie

Amalia Enache: Cine sunt în social media și cine sunt în realitate

Cum să fii cea mai bună versiune a ta în 2021

Perfecționismul, prieten sau inamic

„Tâlcurile profunde ale acestei experiențe atât de dure numite COVID-19 nu au ajuns la noi”

Cu toate acestea, studenții pe care îi întâlnesc săptămânal, stând în fața computerului, rămân niște surâzători nou-veniți, în timp ce interlocutorii mei din platoul de televiziune, cu care sâmbăta dimineața iau câte un mic dejun copios în idei și emoții, dar stând îndepărtați unul de celălalt și fără să ne acoperim gura și nasul – doar ca să mimăm firescul dinaintea pandemiei – îmi procură o nostalgie dureroasă, a unor vremuri senine.

E încă din scurt, tâlcurile profunde ale acestei experiențe atât de dure numite COVID-19 nu au ajuns la noi, ele sunt o lecție a omenirii, fără îndoială, dar una pe care nu o citim decât incomplet deocamdată sau printre rânduri. Dar, apropo de cărți și de lectură, cât de optimiști am mai putea fi în legătură cu asta?

Aud tot timpul că tinerii nu mai citesc, că nu au trăit starea unică a întâlnirii cu o carte prinsă între coperte, care poate fi răsfoită, care îmbie, păstrează atingeri și împarte șoapte.

Zic să nu îi credem totdeauna pe vestitorii pesimiști, da, pandemia ne învață și acest amănunt, că, dacă rămânem împreună, acționăm și nădăjduim – o lumină tot răsare de undeva, așa că zilele acestea, după însorita vacanță de Paști, mi s-a părut în legea firii ca veselii mei prieteni de la Universitatea din București, în clipa când ne-am reluat cursurile și i-am întrebat ce au mai făcut, să răspundă în cor, câțiva fluturând și câte o carte deasupra capului, ca pe un steag alb sau ca pe un bilet pentru paradis: „Am și citiiiiiit!”

Și atunci, pe nerăsuflate, o poveste nouă chiar a început să se scrie.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro
Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!